sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Blogu' şi Loganu'

Un prieten mi-a zis aşa: În ţara asta toată lumea are blog şi Logan. A uitat să spună că tot poporu' are şi telefon mobil şi iPod sau iPhone.

Iniţial, am respins ideea de a avea un blog. Îl citeam pe-al lui Z., dar nu aveam chef să am şi eu unul. Până la urmă, am zis de ce nu? Scriu de aproape doi ani cam tot ce îmi trece prin cap. Unora le place, altora nu. În ultima vreme, am dat-o pe nuvele şi fotografii, pe poveşti din viaţa mea de zi cu zi, cu mici satisfacţii, cu momente de stres şi cu isterii. Scriu pentru acei puţini cititori ai mei, care intră în fiecare zi şi ştiu că aşteaptă să mai pun ceva pe blog. Nu mă interesează traficul şi nici să fac profit din asta. E o pasiune care nu mănâncă mult timp, e un motiv de relaxare, e o spovedanie, dacă o pot numi aşa. Am vrut de multe ori să îl închid, apoi am revenit cu poveşti şi m-am simţit eliberată. Nu e vorba de o povară. E vorba mai mult de nevoia de a spune ceva, interesant sau nu. Nu văd acest blog ca pe o literatură, mai degrabă ca pe o încercare de a-ţi pune sufletul pe tavă, ca să-l privească cât mai mulţi oameni. Acum nu mai am gânduri de sinucidere a acestui blog, a început să-mi placă să petrec aproape o oră pe zi să pun câte o însemnare care mă reprezintă.

Cât despre Logan... Era să ne luăm şi noi unul în urmă cu un an, când strânseserăm câţiva bănuţi să amenajăm apartamentul. Cum muncitorii n-au fost disponibili la acea vreme, spunându-ne că trebuie să ne facem rezervare cu un an înainte, ce puteam să facem cu banii? Ne-am luat maşină. Nu, n-am avut banii jos. Doar avansul pentru un leasing. Şi nu eram hotărâţi ce maşină să luăm şi ce rată ne permitem. Ne-am gândit la un Logan pentru că rata era mai mică. Şi am încercat să ne convingem că nu chiar toţi ţăranii au Logan. Şi e adevărat. Până la urmă, n-am mai luat Logan, ci Opel, o maşină la fel de populară printre români, dar nu mi-ar fi fost ruşine nici cu Loganu'.

Nu e bună vorba asta că tot românu' are telefon mobil. Greşit. Tot românu' are două-trei telefoane mobile. E amuzant să-i vezi pe oameni în metrou sau autobuz când le sună un telefon şi se scotocesc în geantă sau prin buzunare, scot un mobil şi îl bagă la loc, scoţând altul. Am văzut un tip care vorbea (tare de altfel) la mobil şi în acelaşi timp îi suna celălalt. A răspuns şi la al doilea mobil. Ce imagine!

De când cu invenţia asta, cam tot românu' are şi iPod. Ei aici, nu mai mai intru în categoria tot românu' pentru că nu am o astfel de jucărie. Zilele trecute, în faţa mea un tip cu muşchi, bine crescuţi, încât capul lui părea o minge de oină, a dat sonorul la iPod, la maximum. Şi-a pus şi câteva melodii rock să pară mai dur. Foarte serios, cu buzele ţuguiate ca ale unui om încrezut, şi cu fruntea creaţă, a început să-şi bâţâie muşchii şi bucile feţei. Nu fredona căci de la sonorul dat tare ca un ţăran ce era, nici nu cred că mai auzea versurile. De parcă le-ar fi înţeles... Dar se dădea mare!

2 comentarii:

verbiaj. spunea...

eu am doar un telefon. asta ma face mai interesant?

PETISA spunea...

verbiaj, tu ai si Logan... ti-e rusine sa recunosti? :)