Vecină cu un criminal

Nenea Gigel locuieşte într-un sat curăţel - cu drum pietruit şi oameni de tot felul - din judeţul Vâlcea. Are o casă nici prea mare, nici prea mică, vizavi de casa modestă a bunicilor mei din partea mamei. Întotdeauna mi-a plăcut să mă uit lung la casa lor pentru că era acoperită cu mică, adică pietricele mărunte sclipitoare, care lucesc puternic în soare. Şi îmi mai plăcea să stau cu coatele pe gard sau cocoţată într-un par să privesc în curtea lor pentru că acolo întotdeauna se petrecea ceva. Locuiau în acea curte două familii, părinţi şi copii, care aproape tot timpul se certau. Dar nu erau certuri obişnuite, ci cu urlete, bătăi, ocare, scuipături. Bunica zicea: "Hai că începe teatrul!" Ei bine, copil fiind, mă aşezam amuzată să văd piesa de teatru, care dura cel puţin o jumătate de oră.

Cred că aveam 11-12 ani când a avut loc întâmplarea pe care o să v-o povestesc mai jos. S-a petrecut de Sf. Mărie mare (pe 15 august, chiar de ziua mea de naştere). Cred că era 7 sau 8 dimineaţa când am auzit ţipete. Veniseră doi poliţişti pe uliţă, tocmai la casa vecinilor noştri. Nici n-au stat prea mult pe gânduri şi l-au scos pe nenea Gigel din casă doar în chiloţi. Avea în mână o cămaşă albă şi o pereche de pantaloni. Cei doi poliţişti i-au pus cătuşe şi l-au urcat într-o dubă albă. În ziua aceea, aveam să aflu că nenea Gigel, omul acela durduliu şi cu mustaţă, pe care îl salutam în fiecare zi când se întorcea cu bicicleta de la serviciu, omorâse un om. Se certaseră, cu o noapte în urmă, la un pahar de vin, pe o muiere uşuratică din sat, care culmea abia se măritase cu unul foarte "iubăreţ". A se înţelege prin "iubăreţ" că nu a ratat aproape nicio femeie din sat. Aşa că nea Gigel şi taică-su l-au aşteptat pe nenea Bebe (victima - un bărbat înalt de peste 1.90 m, cu părul de un blond murdar, cu o uşoară chelie în faţă, cu un chip livid şi cu ochi de un albastru spălăcit) şi l-au lovit în cap de mai multe ori cu un topor.

Ciudat e că oamenii din sat n-au plâns după mort. Din contră. S-au bucurat pentru că au scăpat de el deoarece le era frică de "namilă". De fapt, nenea Bebe era chiar un om liniştit, tăcut, cu o faţă ştearsă, care n-ar fi făcut rău nimănui. Babele se temeau ca nu cumva Bebe să intre în casă peste ele şi să le violeze. (Îmi sare acum gândul la dl. Bebe din filmul lui Mungiu şi s-ar putea să le dau dreptate acum babelor). Glumesc. Bebe, acest om cât muntele, a fost omorât cu sânge rece şi aruncat într-un şanţ. A fost şi prima oară când m-am dus la o înmormântare. Am avut o curiozitate morbidă să mă uit lung la faţa lui şi la tâmplele lui pline de vânătăi de la loviturile brutale.

Cadavrul începuse să se descompună din cauza căldurii, însă nu prinsese miros pentru că fusese îmbălsămat cu nu ştiu ce substanţă care mă înţepa teribil la ochi. Aveam lacrimi în ochi, nu de durere, ci de la substanţa aceea pentru morţi. I-am pus flori pe piept şi i-am aprins o lumânare. Tot satul a venit la înmormântare. Mortul a fost dus la groapă, criminalul la închisoare. Deşi nea Gigel l-a avut complice pe tatăl său, închisoare a făcut doar el. Tatăl a rămas acasă să aibă grijă de familie, care a continuat să se certe ca la uşa cortului şi să se batjocorească.


Casa unde s-a întors criminalul, după 11 ani de închisoare...

Nea Gigel a primit 25 de ani de închisoare. Acum cinci ani s-a întors acasă şi s-a angajat din nou. Şi-a reluat viaţa, după 11 ani după gratii (pentru că a fost cuminte i s-a înjumătăţit pedeapsa), ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Oamenii l-au salutat şi l-au pupat ca şi cum s-ar fi întors dintr-o lungă călătorie în jurul lumii. Mortul a fost uitat de mult, iar criminalul a devenit ajutor de nădejde în sat. C-aşa e-n viaţă...