Karaoke, o invenţie enervantă

De ce să nu o spun pe şleau că nu mă omor după karaoke, mai ales că nu se poate numi cântat ceea ce scot eu pe gură. Uneori, îmi place să mă prostesc în faţa unui microfon de birou, intonând în limba mea versuri care curg pe monitorul calculatorului.Am încercat să ţin pasul cu prietenii mei care au pus de-un karaoke, de Revelion. M-am amuzat pe „Dacă pleci” de Cătălin Crişan sau „Hey Jude” a Beatles-ilor, însă mi-am prins urechile, mai bine zis corzile vocale, în piesele celor de la Nirvana sau Led Zeppelin. Dar nici n-am nimic împotriva acestui joc, despre a cărui istorie habar n-aveam până acum câteva ore când am dat peste o ştire, haioasă zic eu. Britanicii consideră karaoke o invenţie enervantă, pe care o plasează chiar în vârful unui top al celor mai tâmpite născociri ale omenirii. În ştirea respectivă, se spunea că un muzician japonez, Inoue Daisuke, a scornit în 1971 acest termen „Karaoke”, în traducere „orchestra goală”. Ca orice trăznaie, karaoke a devenit popular în Asia, dar şi în America şi Europa, la începutul anilor '80. Daisuke a făcut un fel de tonomat, combinând două boxe de maşină, un dispozitiv de încasare a monedelor, folosit la telefoanele publice cu fise, şi un amplificator. Omul nu s-a gândit la cât de valoros poate fi acest obiect, prin urmare nu şi-a patentat invenţia, care se pare că l-ar fi îmbogăţit cu aproximativ 110 milioane de euro. După karaoke, britanicii nu suportă canalele de sport care emit non-stop, telefoanele mobile, ceasurile cu alarmă, aparatul pentru îndreptat părul şi chiar internetul, telecomanda tv şi playerele mp3. Cu mintea la cap britanicii ăştia!