duminică, 14 octombrie 2007

La spital, cu escortă

Mă sună şefu' că arde şi tre să ajung la muncă. Nu pot, zic. Sunt la o prietenă, la spital. Şi nu e o glumă fumată, d'aia pe care n-o mai crede nici dracu. Îi zic că nu stau mult. Fac ocolu' spitalului căci se lucrează de vreun an la Spitalul Sf. Maria. Plin de BGS prin curte. Trec de ei. Ajung la uşă. Dau să intru. Fuga, la etajul 5, camera 6. Crezi că pot? Nu mă milogesc prea mult că oricum nu ţine. Zic că sunt de la ziar. Tot nu ţine. Mi se arată orarul: 15.00-17.00, ore de vizită. Portarul îşi umflă mândru pieptul. Păi, ce io lucrez la fabrică să ies la ora aia? Şi aşa şi tot e imposibil. Ca s-o fac lată de tot, strig în gura mare pe hol: Trebuie să dau şpagă? Oricum n-am niciun leu în buzunar. După vreo 20 de minute (şi mă gândeam cum îi arde buza şefului după mine) intru. Cu intervenţii. Şi cu un tip binefăcut de la BGS în spatele meu. Mă bate la cap că ei nu primesc şpagă şi că pot să scriu asta în articol. De parcă asta mă interesa pe mine. Ajung la prietena mea. Am uitat să zic că ar fi venit ea jos să ne vedem, dar un mic amănunt, unul mic de tot o împiedică: NU POATE SĂ MEARGĂ! A văzut-o în pat ăla de la BGS şi cât era de mare a lăsat capul în jos de ruşine. Am rânjit spre el un mulţumesc. Împuţit orar de vizite, dar mai împuţiţi sunt medicii şi asistentele care (deşi prietena mea trebuia externată vineri, joi dimineaţa fiind internată) n-au trecut măcar o dată pe la ea. Iar noi trebuie să respectăm un idiot de program, făcut tot de idioţi. Ironic, nu? Ca toată viaţa pe care o trăiesc în Bucureşti. Eu trebuie să respect programul lor, dar metroul nu soseşte în maximum 6 minute aşa cum au trimis ei comunicat la ziare... Pe noi cine ne respectă?