90-60-90

He, he, he.... Nu, nu sunt măsurile mele de model tras prin inel. Îmi plac la nebunie cifrele acestea. Să mă explic. 90.000 de lei am dat pe o fustă, 60.000 de lei pe o pereche de pantaloni şi 90.000 de lei pe o cămaşă. (e vorba de lei vechi, ca să se înţeleagă).

Îmi plac chilipirurile. Unde e reducere (dar reducere d'aia nesimţită, aproape moca), acolo sunt şi eu. Am învăţat o lecţie. Primăvara îmi cumpăr haine de iarnă (adică pentru iarna următoare), iar prin octombrie-noiembrie umblu cu gura căscată după haine pentru vara următoare. Aşa le iau aproape gratis.

Sâmbătă, am fost la Miniprix din Militari. Mulţi fug de acest magazin, pentru că e aglomerat şi pentru că au impresia că dacă e ieftin e şi prost. Greşeala lor. Io mă simt în largul meu acolo, mai ales că preţurile cu puţine zerouri mă bagă în boală. Asta e de bine. Să fiu bolnavă de fericire nu e chiar un lucru rău. Deci, în coşul meu am pus tot ce costa până într-o sută de mii de lei. Şi Slavă Domnului, am găsit destule lucruri drăguţe, chiar dacă am transpirat scotocind prin coşurile cu reduceri ruşinoase. La cabina de probă, era coadă şi ni se dădeau nişte numere. Habar n-aveţi ce amuzant e să te înţoleşti din astfel de magazine unde distracţia e maximă. (nu mă refer la shopping - pasiune pe care eu n-o am şi care mă enervează la culme, dar trebuie cumva să cumpăr ceva să pun pe mine - ci la situaţiile comice peste care am dat). După vreo zece minute de aşteptare la coadă, am intrat într-o cabină mai retrasă ca să nu mă vadă cineva în chiloţi şi în ciorapi. În cabina alăturată, o doamnă îi spunea fiicei ei: "Blugii ăştia mă fac crăcănată. Uite, uite cum stau. Iar cămaşa asta nici nu mă cuprinde la burtă". (...) În altă cabină, mama îşi întreabă unul dintre fii: "Îţi vine bine ceva?" "Mă, nu-mi vine nimic bine", zice băiatul. "Las' că poate îi vine bine ceva lui Bobby", bombăne mama, îndreptându-se spre cabina celuilalt fiu.

În sfârşit, am ajuns şi la casă să-mi plătesc hainele. Înaintea mea, era un domn cu foarte-foarte multe articole. Cred că a stat cel puţin zece minute până i s-au înregistrat toate articolele. În cele din urmă, a ajuns la ultimul produs. Un pantalon scurt, ca de trening aşa."Nu pot să vi-l scanez pentru că n-are preţ. Probabil, preţul era pe bluza lui. E un compleu, să ştiţi", îi explică vânzătoarea. "Da', dar eu vreau aceşti pantaloni", se vaită bărbatul. Sar şi celelalte vânzătoare: "De la pijamale i-aţi luat, nu? Nu i-aţi găsit şi bluza?" "Nu doamnă, dar io vreau pantalonii ăştia", continuă bărbatul, păstrându-şi calmul şi râzând de situaţie. Vine şi soţia acestui domn: "Ce s-a întâmplat, dragă?" "Nu vor să-mi dea izmenele astea". Mă pufneşte râsul. "Uite cum facem domnu'. Ne ducem să căutăm bluza şi dvs. ne lăsaţi un număr de telefon. Până diseară, o găsim şi vă sunăm noi". "Da doamnă, dar eu îi vreau acum"... Am plătit şi i-am lăsat să dezbată acest subiect de mare interes. Se mai întâmplă şi d'astea.