meditaţie

(c) FotoZaharia

Chestii pestriţe

(c) fotografii de Petisa

Casă emancipată

(c) fotografie de Petisa

Fiţi atenţi la detalii! Omu' care şi-a modelat casa asta e artist, nu glumă. Coşmelia e în mijlocul unui câmp, între Brăila şi Bucureşti.

A naibii tanti Elvira!

(c) fotografie de Petisa

„La noi la Brăila / La tanti Elvira / Uşor se câştigă lira / Femeia iubeşte (sau munceşte, depinde de versiune) / Bărbatul plăteşte”.

Molipsită de Cezar, care a scris pe blogul lui despre bordelul Casa de Piatră, am zis să caut rămăşiţele unui alt bordel celebru, a lu` tanti Elvira din Brăila, unde am fost în acest sfârşit de săptămână. (nu la bordel, căci el nu mai există, ci la socrii mei de la Dunăre :)).

Pe un crivăţ care îmi tăia faţa şi mâinile (însoţită de Z., care e de prin partea locului), am pornit, la pas, să găsesc acel loc unde şi-au pierdut minţile şi banii puştanii de 14-15 ani care îşi cheltuiau toată alocaţia la curve, bărbaţii însuraţi care voiau „plăceri nebănuite” (cred că mai luau şi vreo frumuseţe de sifilis ca să se sature de aventură), dar şi bărbaţii singuri, care se cufundau între sânii dolofanelor dudui care câştigau uşor - zic eu - bani buni. Am citit că, pe-o noapte, prostituatele cereau între 50 şi 100 lei, plus masa de seară. O „întâlnire scurtă” în Grădina Mare, în boscheţi, îl costa pe client între 10 şi 50 de lei. Vorbesc despre perioada cuprinsă între anii 1922-1944, cel târziu 1948, când portul Brăilei era plin de bordeluri. Casă lângă casă.

Am căutat, e drept cam fuşerit, pe internet să văd unde a trăit tanti asta Elvira. Pe un blog, la comentarii, cineva a scris că ar fi fost undeva pe strada Caragiale. Înainte de a ieşi în stradă, i-am întrebat pe socrii mei dacă au auzit ceva despre acest loc. Vag şi-au adus aminte că există o melodie: „La noi, la Brăila, la tanti Elvira....”, mi-a fredonat soacră-mea, dar mai mult nu ştia. Pe socru-meu, l-am aţâţat. Nu ştia de acest bordel şi m-a tot întrebat cine a fost tanti Elvira, când a existat ea. „Lasă-l mamă că n-a fost pe acolo că nici nu era născut în perioada aceea”, intervenea soacră-mea râzând. „Bun, dar am auzit că ar fi fost pe strada Caragiale...”, am zis eu. Socru-meu şi-a scos din sertar hărţile vechi şi a căutat străzi cu denumiri vechi. A venit într-o vizită neanunţată şi fratele lui socru-meu, care are 74 de ani. „Stai că am noroc”, am chicotit eu. De unde! Săracu’ om s-a uitat lung la mine şi m-a întrebat. „Da’ ce înseamnă matroană?” E clar că nu ştia despre ce vorbesc eu. Că tanti Elvira a fost aşa şi pe dincolo, că avea bordel...


(c) fotografie de Petisa - Moş Vasile, căutând străzi vechi din Brăila interbelică

Am ieşit în stradă. M-am dus pe Caragiale. Am ochit un domn amabil, până în 60 de ani. L-am abordat direct. I-am zis de bordel, de tanti Elvira, de curve. Nu ştia nimic de aşa ceva. Îşi aducea aminte tot de melodie. De primele versuri şi atât. L-am pus pe gânduri şi bietul om a început să întrebe în stânga şi în dreapta oameni care trăiau de-o viaţă pe Caragiale şi nimic. Uitându-se lung la toate clădirile de pe Caragiale, omu’ meu, cu căciulă neagră trasă pe urechi, mi-a zis aşa: „Vă rog frumos, dacă găsiţi bordelu’ ăla, veniţi să îmi spuneţi şi mie că tare m-aţi făcut curios....” „Cum se face că sunteţi din Brăila şi nu ştiţi de tanti Elvira?”, l-am chestionat eu. „Poate din vina comuniştilor, care au vrut să şteargă de pe faţa pământului orice urmă de desfrâu”. Şi şters a rămas că mulţi brăileni habar n-au de această tanti Elvira.


(c) fotografie de Petisa - strada Neagră din Brăila

După mai multe încercări, am ajuns şi la teatrul „Maria Filotti”. Aici, am dat de o doamnă cu părul aproape alb, care a zâmbit când ne-a auzit ce căutăm. „Ăştia sunt nebuni”, o fi gândit ea. Doamna ştia ceva-ceva. „În perioada interbelică au existat foarte multe bordeluri în Brăila. Pe strada Roşie, pe strada Neagră... Pe toate străzile din apropierea portului. Toate aveau un felinar în faţă. Când era stins, însemna că fetele erau ocupate. Când felinarul era roşu, fata era liberă. Uitaţi-vă după casele cu felinar că acelea au fost cândva bordeluri”. „Dar de doamna.... tanti... Elvira, ce ştiţi?”, m-am bâlbâit eu. „Ei... Nu era o doamnă... (a zâmbit). Cred că tanti Elvira asta avea mai multe bordeluri, nu unul. Şi mai cred că tanti Elvira n-a existat în persoană, ci ar fi fost denumirea generică a matroanelor”. Când am dat să plecăm, doamna ne-a îmbiat candidă: „Nu veniţi diseară la teatru? Avem o piesă foarte bună”.

Eu trebuia să găsesc bordelul lu’ tanti Elvira. M-am dus pe strada Neagră, cu Z. şi cu un prieten. Şi am tot căutat case cu felinar. Am găsit una singură cu felinar. Nu ştiu dacă a fost bordel la origini, dar m-am bucurat că avea felinar. I-am făcut o poză. Era pustiu pe strada Neagră din Brăila, despre care se spune că era raiul prostituatelor între 1922-1944, când stăteau pâlcuri-pâlcuri la colţ de stradă. Astăzi, multe case sunt dărăpănate, cu geamuri sparte şi cu lacăte la porţi.


(c) fotografie de Petisa - casă din Brăila cu felinar, de pe strada Neagră

Naşa soţului meu mi-a povestit cum bărbaţi pe care îi cunoştea ea de la ţară au frecventat astfel de bordeluri. După ce terminau cu munca la câmp, dădeau fuga la amor. Aşteptau să fie chemaţi de matroană. Aveau bon de ordine. Am râs teribil când mi-a spus naşa că un bărbat a fost tras de mânecă de patroană şi muştruluit: „Un' te duci, mă, cu izmenele pe tine la femeia aia? Lasă-le aici”. Unii spun cum îi învăţa matroana să se poarte cu prostituatele. Alţii ieşeau ruşinaţi de la femei că nu fuseseră în stare de nimic când ajungeau în faţa lor.

Impresia mea e că brăilenii şi-au şters din memorie desfrâul interbelic şi chiar am sentimentul că nici nu le pasă de acest moment „ruşinos” din istoria oraşului lor. Dacă mie mi se pare exotic şi amuzant, lor li se pare un subiect îngropat. Nici măcar de povestit la un pahar de spriţ.

Bonus
„Statură mijlocie, păr castaniu, ochi căprui, semne particulare – nas mare, naţionalitate română, necăsătorită, nu ştie carte, stare sanitară – sănătoasă” – se descria Ana, zisă şi Aurica, de 18 ani.

„Părul castaniu, ondulat sub formă de sărmăluţe, cu ochii albaştri” – Lenuţa, divorţată, 30 de ani.

„Brunetă cu ochii verzi şi cu alunică deasupra nasului, în partea dreaptă” – Rudula, iar Angela avea „alunică păroasă de pe dosul mânei drepte”. (informaţii găsite în Jurnalul naţional)

Alegerea unui bărbat

„Mă gândesc uneori că, dac-aş avea de ales între un ştiulete de porumb şi a face dragoste cu o femeie, aş alege porumbul. Nu că nu mi-ar plăcea să mai am parte de o ultimă partidă de amor – încă sunt bărbat şi unele dorinţe nu se sting niciodată - , însă e destul să îmi închipui boabele dulci spărgându-mi-se între dinţi ca să-mi lase gura apă. E o fantezie, ştiu asta. Nici unul dintre aceste lucruri nu se va întâmpla. Îmi place doar să-mi cântăresc atent opţiunile, de parcă m-aş afla în faţa lui Solomon, la Judecata de Apoi: o ultimă partidă de amor sau un ştiulete de porumb. Ce dilemă minunată! Uneori, înlocuiesc ştiuletele cu un măr”.

Fragment din cartea „Apă pentru elefanţi” de Sara Gruen. Bărbatul care se gândeşte la cele de mai sus are 90 de ani. Sau 93. Nici el nu mai ştie şi nici nu mai ţine socoteala. Ştie doar că s-a săturat de rulada de carne şi de crema de porumb. Vrea la masa de seară o friptură adevărată şi cartofi fierţi în coajă. Şi mai vrea un cabernet sauvignon dens, ca să alunece pe gât în jos, şi nu suc de mere de la conservă. Am citit până acum 20 de pagini din cartea Sarei Gruen şi deja mi-a răscolit stomacul. În sensul bun al cuvântului. M-am gândit la bunicul meu din partea mamei, care are 85 de ani şi vorbesc cu el aproape în fiecare seară, la telefon. Mă bucur de fiecare vorbă pe care o aud din gura lui şi abia aştept să mă duc să-i văd pe el şi pe bunica, de 73 de ani, de care are grijă bunicul mai mare cu 12 ani ca ea. Bunica e la pat din cauza unui blestemat de anevrism. Bunicul are atâtea să îmi spună din tinereţea lui şi a bunicii mele şi eu de-abia aştept să îl descos. Mai ales, să aflu despre iubirile lui, care n-au fost puţine. Dar şi despre copilăria şi adolescenţa petrecute la oi. După care a fost gardian (plutonier cum i se zicea atunci) în închisori din Piteşti, Brăila sau Bucureşti. Ce de poveşti, ce de amintiri! Intraţi şi la Z. pentru o însemnare frumoasă despre „Bătrâneţe, haine grele” sau „creţe”, cum a scris autorul postului.

Iarna pe uliţă

(c) Fotografie de Petisa

Aşteptam atât de mult primăvara că a şi venit... iarna. Îmi vine s-o mănânc cu fulgi cu tot. Nu putea să ningă aşa de frumos de Crăciun?

Ferestre

(c) fotografii de Petisa

Surprinse pe Calea Griviţei, pe strada Jean Louis Calderon şi pe alte străzi din Bucureşti.

Un ghemotoc găunos

Excentricul regizor Tim Burton, considerat la începuturile carierei sale un antitalent, a publicat volumul de poezii "Melancolica moarte a Băiatului-stridie". Poemele sunt în stilul filmelor sale “Edward Mâini-de-foarfece” , “Big Fish”, “Charlie şi fabrica de ciocolată”, "Planeta maimuţelor", "Sweeney Todd". Adică ciudăţele. În 1985, a realizat filmul “Marea aventură a lui Pee-Wee”, în care a băgat 7 milioane de dolari. A avut noroc că încasările au întrecut orice aşteptare: peste 40 de milioane de dolari. Frunzărind câteva poeme, m-am distrat pe cinste. Mai jos, am pus o poezioară ca să vă amuzaţi.

Mumiuţul

Nu era moale sau roz,
n-avea deloc funduleţ,
era tare şi-năuntru suna găunos
cel numit Mumiuţ.

„Spuneţi-ne, doctore,
Din ce cauză, cu ce scop,
Rodul iubirii noastre
e-un ghemotoc?”

„Diagnosticul meu,” spuse el
Ridicând privirea-n tavan,
„e că băiatul s-a născut
din blestemul unui faraon egiptean”.

Mizerie de cartier

Aşa arată acum cinematograful Dacia de pe Calea Griviţei, din Bucureşti






(c) fotografii de Petisa

Sâmbătă am ieşit în stradă. Era friguţ, dar asta nu ne-a împiedicat pe mine şi pe Z. să luăm la picior străzile din Bucureşti, cu aparatul foto la gât. Am parcat maşina în faţa unei agenţii de voiaj, aproape de Gara de Nord şi am luat-o domol pe Calea Griviţei, unde stăpâni sunt ţiganii şi alţi oameni mai puţin civilizaţi, deci golanii. Am ochit un zid dărăpănat şi cojit, dar care părea să aibă o poveste. La bază era mânjit de graffiti cu substrat filozofic de cartier, iar în partea superioară încă mai păstra resturi din câteva sculpturi, care odinioară fuseseră o piesă de artă.

În colţul străzii, am dat de o spărtură în zidul clădirii şi am intrat să trag câteva fotografii. În acel moment, habar n-aveam în ce rest de clădire intrasem. Peste tot puţea a pişat şi a rahat, în care am avut grijă să nu calc. Cât vedeai cu ochii numai gunoaie. Mi-am zis că asta a fost cândva o clădire de seamă după urmele aristocratice de pe pereţi. La ieşirea din acest peisaj grotesc, m-au întâmpinat doi domni, care m-au luat la întrebări. "Ce faceţi domnişoară, filmaţi?" Am făcut pe proasta şi am mers mai departe. Au mai dat ei din gură, dar nu i-am băgat în seamă. Le călcasem locul lor de făcut pipi şi de fumat ţigări ieftine. Poate mai făceau şi altele pe acolo, nici nu vreau să îmi imaginez ce.

După vreo oră de hoinăreală, ne-am întors la maşină pe acelaşi drum. De data asta, am ridicat capul să văd în ce clădire intrasem mai devreme. Scria cu litere ruginite: Cinema Dacia. Nu mi-a venit să cred în ce hal a ajuns acest cinematograf, despre care se spune că era unul dintre preferatele lui Ceauşescu. Se pare că acesta era îndrăgostit de grădina de vară a cinematografului. Aşa a scăpat de la demolare. Unii zic că cinema Dacia ar fi fost construit în anul 1905, alţii în perioada interbelică. Oricare ar fi anul înfiinţării lui, acum a ajuns groapa de gunoi a "cinefililor" de Griviţa.

Bate în geam şi ţi se va da o carte. Sau două. Sau nouă.

(c) fotografie de Petisa

"Bateţi la acest geam şi cereţi cărţile care vă interesează. Scriitori români şi străini. Poeţi - romane istorice -romane de dragoste . Aventuri - poliţiste - cronică literară. Biografii - pictori şi compozitori. Vând discuri Picup - Vinil - Casete audio. Bateţi şi voi deschide". Aceste rânduri sunt scrise pe un afiş lipit de geamul burduşit cu cărţi vechi. Ştiu că e un geam vedetă şi că au fost făcute sute de fotografii cu el, dar eu abia sâmbătă l-am văzut şi mi s-a părut fantastic. L-am găsit pe o străduţă aproape de piaţa Rosetti.

La scaldă

(c) fotografii de Petisa
Câteva vrăbiuţe se bălăcesc într-o baltă murdară, într-o parcare.

Milă

(c) fotografii de Petisa

Beauty or the Beast

(c) fotografie de Petisa

Un castron cu gheme

(c) fotografie de Petisa

Cândva, am făcut un fular din aceste gheme - lung de aproape doi metri. L-am purtat de vreo două-trei ori. N-a fost iarnă pentru el. Acum, e undeva aruncat prin dulap.

Artă pe înţelesul tuturor

(c) fotografie de Petisa

Fără televizor

Am citit în National Geographic că abia în anul 1900 s-a pronunţat prima oară cuvântul "televiziune". Primul aparat care semăna oarecum cu un televizor a apărut în 1928, în SUA. Francezii au avut şi ei propriul aparat în 1929. De atunci, televizorul a trecut prin numeroase transformări, de la an la an (vedeţi mai sus diferite aparate). Se pare că în 2013, ecranul unui televizor va avea grosimea unei hârtii.

Ieri, n-am deschis deloc televizorul. În ultima săptămână, adunat, am stat o jumătate de oră. Am butonat şi n-am găsit nimic care să-mi placă. Mi-am dat seama câtă vreme pierdeam aiurea zgâindu-mă pe la toate prostiile de emisiuni şi filme de care abia dacă îmi aduceam aminte nu a doua zi, ci la două ore după ce le-am văzut. Şi mai ziceam că era rău că Ceauşescu ne dădea cu porţia două ore de divertisment, pe care de altfel le aşteptam salivând pe lângă televizor. Acum, am ajuns să nu mă mai uit deloc şi vorba aia programe sunt non-stop.

Când eram mică-mică, mă bucuram nespus când începeau desenele animate. Bunica ne făcea, mie şi surorii mele, gogoşi pudrate cu zahăr, ne cocoţam în vârful patului, aproape de sobă şi nu ne dezlipeam ochii de ecranul alb-negru al televizorului pe lămpi, care mergea cu pumni şi cu antena ţinută de tataie. Eram moartă după magazinul duminical şi aşa am ajuns să-i cunosc aproape pe toţi folcloriştii noştri.

În '89, am auzit la radio că e Revoluţie în ţară. De parcă ştiam ce e aia la 9 ani. Ţin minte că televizorul nostru pe lămpi se arsese. Degeaba i-am dat pumni, că tot n-a mers. Am petrecut sărbătorile de iarnă la fratele lui tataie, care avea un televizor bun. Adunaţi în jurul unei mese cu piftie şi carne afumată, am urmărit primul program prelungit de divertisment, cu dansatoare aproape goale (îşi permiteau să apară doar cu nişte pene pe ele pentru că nu mai era doamna Elena să fie geloasă) şi filme din alea mai nud. Mi-aduc aminte două figuri de actori: Ion Caramitru şi Mircea Diaconu. Nu mai ştiu ce film era. Ceva cu prostituate.

Apoi, a venit "Dallas-ul". Între timp, bunicii mei reparaseră televizorul. Dar n-a ţinut prea mult şi iar s-a stricat. Aşa că am văzut nebunia asta de serial pe la vecini.

Părinţii mei au cumpărat televizor color destul de târziu, cred că eram prin clasa a şasea. Mă uitam şi la meciurile de fotbal (pe care nu le suportam deloc) doar să văd gazonul verde şi jucătorii îmbrăcaţi atât de colorat. Şi cablu am avut destul de târziu, cred că prin clasa a XI-a. Am suferit atât de tare atunci... La ora de engleză, profa ne-a întrebat pe fiecare la ce seriale ne uitam. Erau la modă "Familia Bundy" şi "Mash". Eu nici măcar n-auzisem de ele, darămite să le mai văd dacă n-aveam cablu. Am zis şi eu că mă uitam la amândouă. Privind în spate, a fost mai bine aşa. Am avut timp pentru citit şi pentru învăţat. Apoi, a venit şi cablul. Bănuiţi care a fost povestea de atunci, pentru că seamănă cu a multora.

La facultate, timp de patru ani, n-am văzut televizorul la faţă. Habar n-aveam de ceea ce se întâmpla în ţară. Nu ascultam nici la radio. Aveam un casetofon, la care puneam câteva casete pe care le tocisem de la atâta ascultat. Şi viaţa mea a fost frumoasă. Cu multe plimbări, cu petrecut timp în bibliotecă, cu lungi discuţii cu prietenii. Încerc acelaşi lucru acum. Şi ştiţi ceva? Timpul trece altfel. Mai frumos.

Măr cu nucă, finetti şi scorţişoară

(c) fotografie Petisa

După o reţetă primită de la verbiaj, care la rândul lui a găsit-o pe un blog culinar. E un desert uşor de făcut şi nu pică greu. Merele scobite în mijloc se pudrează cu zahăr vanilat şi praf de scorţişoară, se umplu cu finetti sau orice altă ciocolată, se pune nucă pe deasupra, înfiptă în finetti. Se bagă la cuptor între 15 şi 20 de minute la foc nici prea tare, nici prea încet. Nu mai spun ce parfum lasă în bucătărie. Un desert bun de te lingi pe degete.

Un miţic

Primit de la cezar. Cu diacritice, sună aşa: Bă, te muşc! Dar sărăcuţul e speriat tare. Cu ce să muşte dacă n-are nici dinţişori?

Curcubeu

(c) Eduard Enea

La Greceanca, în Buzău

(c) fotografii Petisa