Toamnă în culori

(c) Fotografii de Petisa

Dimineaţa

Ciocolată de casă

(c) Fotografii de Petisa (ciocolata din imagini făcută tot de Petisa)

Cea mai bună ciocolată pe care am mâncat-o vreodată. Z. poate să confirme.

"Anuţ" şi o veste bună

Vestea bună e că, de mâine, nu mai fac ţurţuri la nas când îl scot dimineaţa de sub plapumă. Partea proastă e că, în anunţul de mai sus, domnu' administrator al blocului în care stau a nenorocit aproape fiecare cuvânt.

Decor cu mere

Soundtrack...






(c) Fotografii de Petisa

Prin natură

(c) Fotografii de Petisa

Întâmplare cu un bătrân

Prin postul acesta nu vreau să mă laud. Nici nu cred că am făcut ceva măreţ. Scriu despre această întâmplare, pentru că am rămas cu o amintire. Bătrânul din povestea de mai jos mi-a adus aminte de bunicul meu de 85 de ani, care m-a crescut de la prima lună de viaţă şi mi-a dat o singură palmă la fund. Şi pentru palma asta i-a părut rău şi a plâns. Iar eu chiar eram un drac în copilărie. Joi seara am ieşit cu Z. la o pizza, la Tip-Top, pentru că era în calea noastră. Am comandat şi ne-am aşezat la o masă. În timp ce vorbeam noi despre ceea ce ni s-a întâmplat peste zi, un bătrân, pe care nici nu l-am fi băgat în seamă dacă nu făcea zgomot când aşeza scaunele la mese, se tot foia prin pizzerie (sau ce-o fi Tip-Top ăsta, pentru că are şi desert şi mâncare gătită, şi pizza). Bătrânul are în jur de 70 de ani. Poate chiar mai mult. Nu era un om al străzii. Era curat, spălat, îmbrăcat decent, cu pălărie pe cap şi sandale maro în picioare. Arăta ca un bunic oarecare. S-a aşezat la o masă şi a aşteptat. O fată i-a întins un rest de sandviş şi nişte bani. El i-a mulţumit şi a mâncat cu poftă. După ce a terminat, s-a aşezat la o altă masă şi a ros două oase de pui lăsate de un băiat. A mai mâncat şi o lingură dintr-un rest de prăjitură. Apoi, s-a aşezat la o masă lângă noi. Nu prea ştii cum să reacţionezi în astfel de momente: să nu încurajezi cerşetoria sau să nu-l laşi pe omul ăla să moară de foame? Mi s-a făcut milă şi m-am ridicat să-i cumpăr ceva de mâncare. Când am ajuns la casă, m-am gândit mai bine şi m-am dus să-l întreb dacă îi place varza călită, pentru că vreau să-i cumpăr o porţie. „Vreau... ceva ... cum să spun... cu cartofi aşa. O salată orientală“, mi-a zis bătrânul. M-am dus să-i iau salată orientală, dar n-aveau. Bătrânul m-a tras de mânecă şi m-a întrebat dacă nu am să-i dau nişte bani, să aibă pentru a doua zi, pentru că în ziua respectivă mâncase. I-am zis că bani nu-i dau, doar mâncare dacă vrea. S-a bucurat atât de tare când i-am dus la masă varza călită şi o bucată de pâine, încât nu ştia cum să-mi mulţumească. „Ohhhooo, ce bun e! O păstrez pentru mâine!“, a spus bătrânul.

O gură de Câmpulung

Vineri pe la prânz ne gândeam unde să ieşim din casă sau din Bucureşti. Am numărat pe degete: diverse parcuri, apoi Sinaia, Predeal, Bran. Am zis într-o doară Câmpulung Muscel. Şi Câmpulung Muscel a fost. La 3 după-amiaza eram deja cu un pateu cu brânză în mână. Delicios. E deja o tradiţie la noi în familie. Când ajungem în Câmpulung dăm fuga la patiserie şi apoi căutăm o gogoşerie. Şi nu una modernă, unde gogoaşa e numită fiţoşica, înfuriata sau umflăţica. La piaţă, e o gogoşerie unde fac gogoşi mari, simple, crocante, date doar prin zahăr pudră. De la piaţă am mai luat ceva. Nu puteam să plecăm din Câmpulung fără celebrul caşcaval afumat. N-a plouat, nici soare n-a fost, dar suficient de bine cât să colindăm oraşul, să luăm câteva guri de aer curat şi să facem câteva poze. Ne-am întors acasă cu o roată de caşcaval, cu o gutuie şi două nuci şi cu un buchet de flori, culese de pe stradă. (Fotografii de Petisa)

Obrigada, Lisabona!

Am pus piciorul şi în Lisabona. Nu sunt prea mult ieşită prin lume, Portugalia fiind a cincea ţară căreia i-am respirat aerul. Peste tot în Lisabona miroase atât de frumos: a verdeaţă, a pomi înfloriţi, a bezele, a mâncare proaspăt gătită.

Pentru Lisabona e nevoie de încălţări comode pentru că sunt multe, foarte multe de văzut: străduţe întortocheate, muzee, grădină botanică, grădină zoologică, faimosul (şi pe drept) Oceanariu, foarte multe parcuri răcoroase, grădini de vară cochete. Ce să mai! Clar ai nevoie de picioare sănătoase! Pentru că e de mers.

Înainte de a pleca la Lisabona mi-am cumpărat o pereche de tenişi pe care i-am purtat în fiecare zi. M-am simţit ca Alice în Ţara Minunilor, ca într-un basm din care aş fi vrut să fac parte muuuultă vreme. Nu doar o săptămână cât a durat vacanţa noastră. Cea mai frumoasă de până acum! Şi nu spun cuvinte mari. N-am simţit Lisabona ca pe un loc unde aş vrea cu tot dinadinsul să emigrez, deoarece e prea plin de turişti şi asta îi cam roade din farmec, însă este un oraş ideal pentru un concediu. Am uitat complet de griji, de România, de serviciu. Mă gândeam la ceea ce lăsasem acasă ca prin vis.

Îmi dorisem foarte mult să ajung la Lisabona, nu pentru că auzisem prea multe despre ea sau pentru că văzusem fotografii nenumărate, ci pentru că m-a fascinat limba portugheză. Am făcut nişte cursuri timp de trei luni şi am reuşit să înţeleg cât de cât limba şi să rup câteva cuvinte. În prima zi când am ajuns nu m-am simţit copleşită de Lisabona aşa cum mă aşteptam, însă de-a doua zi am mers tot timpul numai cu gura căscată şi uitam s-o mai închid.

În prima zi, am mers vreo patru ore în continuu, apoi am început să creştem la şase ore, apoi la opt-nouă ore. A patra zi, am mers şchiopătând. Dar nu ne-am dat bătuţi. Apoi, picioarele s-au obişnuit cu mersul pe jos şi n-au mai ripostat. Am văzut multe şi pot să spun că portughezii ar trebui să fie mândri cu ceea ce au şi să stea cu fruntea mereu sus. Să nu se simtă nicicum inferiori faţă de alte naţii, pentru că au ce oferi turiştilor, care nu sunt deloc puţini. Cel puţin un avion la un sfert de oră trecea pe deasupra Lisabonei aducând un nou val de turişti: spanioli, australieni, olandezi, francezi, englezi, africani. Da' şi români! Pe care am încercat să-i evităm. Nu e nevoie să mai spun de ce!

Toată lumea mă întreabă dacă e ieftină mâncarea: nu ştiu ce să răspund. Pentru mine, nu e aşa ieftină, pentru că am mâncat în fiecare zi la restaurant şi se duceau între 15 şi 30 de euro pe zi pe mâncare, apă, transport şi altele. Cum eu nu sunt obişnuită cu mâncatul la restaurant, nu pot să mă pronunţ dacă a fost ieftin sau nu. La fel, cu transportul. E mai scump ca la noi, dar am înţeles că la alţii e şi mai scump. Dar pot să spun că într-o săptămână eu şi Z. am cheltuit 240 de euro pe mâncare, transport, apă şi mici cadouri. Şi chiar am mâncat ce ne-a poftit inima.

Am văzut multe muzee, am stat pe bănci în multe parcuri, am căscat gura la metroul lor. Staţiile sunt adevărate muzee, cu faianţă pictată şi cu maxime scrise pe pereţi. La fiecare colţ de stradă găseai ceva plăcut pentru ochi. De dimineaţa până seara, în fiecare zi, am descoperit noi locuri şi ne-am plimbat prin aproape toată Lisabona şi puţin prin împrejurimi. Nu ne-au lipsit din rucsac două lucruri: sticla cu apă şi harta oraşului, care acum e plină de găuri de la cât am tot împăturit-o. În fiecare zi, am mers în altă zonă: veche sau nouă, în fiecare era ceva de văzut. Restaurante sunt peste tot. O încăpere cu două-trei mese, puţin fado (în special Amalia Rodrigues) şi mâncare pe alese. Ce să mai spun? Că îmi venea să plâng în ultima zi când am plecat din Lisabona?

De prin casă

(c) Fotografii de Petisa. Am revenit la aparatul meu profesionist.
Aşa că am pus câteva fotografii cu un nou stadiu al casei. Mai sunt multe de făcut, dar avem răbdare. Deocamdată, suntem mulţumiţi.

Televizorul stă comod pe comodă

(c) Petisa (din păcate, pozele sunt făcute tot cu telefonul, pentru că încă n-am desfăcut bagajele şi n-am scos aparatul foto la suprafaţă). Z. a luat două cutii pline cu piuliţe şi scânduri pentru a ieşi comoda asta simpatică. Au lucrat la ea Z şi un prieten, mai bine de două ore. Dar i-au dat de cap. Oficial, este prima piesă de mobilier de la noi din casă.

Mâine, e gata!

(c) Petisa

Fotografiile au fost făcute cu telefonul, aşa că nu vă lăsaţi păcăliţi de culori. La bucătărie, gresia e crem, iar la baie e verde. O să revin cu fotografii făcute cu Nikonul. Mai e un pic până mâine seară când pleacă meşterii. Am renunţat la două uşi, cele de la sufragerie, şi la o bucată de perete de la bucătărie pentru a fi mai spaţioasă. Deocamdată, sunt mulţumită de cum au lucrat meşterii. Mai au de pus parchetul (auriu spre roşcat, depinde cum bate lumina). Mai avem multe de făcut. Adică, de mobilat şi utilat. Dar la salariile viitoare, pentru că banii pentru renovare s-au epuizat. Şi tre' să mai dăm şi nişte datorii.

Cadou

(c) Petisa

Încă un pic

(c) Fotografii de Petisa

... şi casa-i gata. Cam o săptămână mai durează până ce ne mutăm în „casă nouă“.

Cam aşa arată acum casa

(c) Fotografii de Petisa (cu telefonul)

Îmi amenajez casa

De trei ani am cumpărat casa şi abia acum o răsturnăm cu susu-n jos. Au trecut deja trei ani?! Mai avem 27 de ani de plată la bancă. Ei, încep să scadă. Azi ne-am trezit, eu şi Z, la 7.00. E ora 23.00 şi suntem rupţi de oboseală. Am luat la rând magazinele cu gresie, faianţă şi parchet. Ne-am hotărât la ceva, dar parcă e nevoie să mai vedem.

Mă gândeam că e greu să fii om mare. Să găseşti meşteri, să cauţi toate cele pentru casă, să faci mâncare, să te duci la serviciu, să speli şi să-ţi faci tot felul de calcule, pe care oricum le-ai aduna sau scădea, tot nu ies. Banii sunt puţini, meşterii cer mult, iar lucrurile de calitate au un preţ. Totuşi, aceste văicăreli ale mele au şi o parte bună. Şi, zic eu, foarte importantă în viaţa unui om. Mare, cum îmi place sau nu-mi place, am ajuns. Astăzi, în timp ce mă uitam după gresie şi faianţă, am avut aşa un sentiment plăcut, mi se încreţise pielea de emoţie că eu eram în stare să aleg, să decid pentru mine, pentru noi, pentru o casă. E un lucru mare pentru cei care cred în familie, într-un loc al lor.

Şi da, am început amenajările. Sună a dezastru, a moloz, a praf, a şmotru. Şi încă n-au venit meşterii. Miercuri e ziua cea mare când încep lucrările de spargere, de curăţare a pereţilor, de văruire. Abia am pus termopane. De miercuri, ne mutăm la nişte prieteni. Pisoiul, de care mi-e dor în fiecare seară, e la Brăila, la socrii. Cam într-o săptămână şi jumătate cred că o să vă arăt poze din "noua" casă. Mâine dimineaţă, o luăm de la capăt, de la 7 dimineaţa pornim iar căutările. Iar seara, aruncăm totul în saci.

De n-aş uita mâine să îi spun mamei mele "La mulţi ani!". Împlineşte 54 de ani.

Prin oglindă

(c) Fotografii de Petisa

Floarea-soarelui mâncată de păsări

(c) Fotografie de Petisa

Maşini de epocă

(c) Fotografii de Petisa

Văzute la Rm. Vâlcea.

Ce mi-a adus Z. de la gunoi

(c) Fotografii de Petisa

Pasionat de aparatura veche, Z. meştereşte de vreo cinci ore la un radio Rapsodia 2, care mergea odinioară pe lămpi. Acum, doar bârâie şi i se aprinde un beculeţ în spate. Când a intrat pe uşă, Z. m-a întâmpinat cu un zâmbet mare pe faţă. Găsise la gunoi, în faţa blocului, un radio vechi, ditamai cutia de lemn, plină de praf. Vreo o oră l-a curăţat de praf şi de vreo patru ore lipeşte fire, strânge şuruburi, taie, curăţă şi iar lipeşte. Îi e ciudă că nu se pricepe la electronică, însă nu se lasă. E ora 21.00. Mă tem că la ora 23.00 îl va duce înapoi de unde l-a luat. Momentan, nu se dă bătut. L-a sunat pe taică-su, care a făcut mişto de el: „Tu n-ai auzit că suntem în secolul 21? Ăia care reparau aparate d-astea au murit de mult“. Z. e transpirat tot şi întins pe jos, cu o veioză lângă el, cu fire roşii şi albastre împrăştiate prin sufragerie. Îl întreb: „Te laşi păgubaş?“ „Aşa uşor? Stai liniştită!“, îmi zice el de jos. După atâta meşterit, a reuşit să facă două becuri să meargă. Acum aşteptăm să se încingă lămpile şi să vedem dacă prindem vreun post de radio. Deocamdată, nimic. Ba da. Am auzit un bârâit. Ce m-aş mai amuza să ascult Paraziţii la radioul ăsta pe lămpi!

Brânză bună în burduf de brad

(c) Fotografii de Petisa

Într-o seară, la o cină copioasă...

Din Bucureştiul de altădată. O reconstituire

(c) Fotografii de Petisa - cu telefonul

Lumină

(c) Fotografie de Petisa

De la ţară adunate...

(c) fotografii de Petisa

Sâmbăta ne-am petrecut-o la ai mei, în Vâlcea. Nici nu mă aşteptam să fie o zi în care să lenevim. Am fost la bunicii mei la ţară, unde am luat la rând florile, pomii, nucul plantat de mine în copilărie şi l-am prins pe bunicul mâncând pepene roşu. La cumnaţi, am pus de-un grătar şi am mâncat o ruladă cu nucă de te lingeai pe degete, iar seara am ieşit în oraş. Fiind "Zilele Vâlcii", ne-am cam frecat de toată lumea şi am căscat ochii la bâlci - tiribombe, maşinuţe, concerte, vată pe băţ, porumb copt, bere, mici. Nu le-am mâncat, doar am căscat ochii şi gura. Era să uit ce era mai important: eu, soră-mea şi maică-mea ne-am fotografiat cu Traian Băsescu şi cu soţia lui. Dintr-o pură întâmplare, am fost primele persoane care l-au întâmpinat când s-a dat jos din maşină, îndreptându-se spre parcul Zăvoi. Despre asta, povesteşte Z., pentru că el a fost artistul-fotograf.

Fum

(c) fotografie de Petisa

Eram la Crângaşi, aproape de metrou, când am văzut fumul. Ulterior, am aflat că fumul venea de la un puternic incendiu care a mistuit un restaurant din lemn din zona Piaţa Gorjului.