Crăciun colorat

chris rea-driving home for christmas
Asculta mai multe audio Muzica »

Nişte beculeţe şi un brad

Ca să intrăm şi noi în spiritul Sărbătorilor, cum se zice, am pus luminiţe prin casă, care pâlpâie în nuanţe de verde, galben, roşu şi albastru. N-au cântecele ca instalaţiile pe care le atârnam în brad când eram mică, dar zece minute pe seară colorează dormitorul.


(c) fotozaharia

... Şi brăduţul artificial, împodobit acum două-trei zile şi cocoţat pe masa din bucătărie. N-am luat unul natural pentru că Mişu-blănosul s-ar fi urcat în el şi, la cât de dolofan e, l-ar fi pus imediat la pământ. Suntem păţiţi.

Moşu' mi-a adus un bonsai

Se spune despre bonsai că este planta iubirii. E un copăcel tare haios, e foarte stufos şi e plin de frunze mărunte. Nu se udă ca toate celelalte plante obişnuite de apartament, ci se bagă cu totul în apă, apoi se stropesc frunzuliţele. O dată pe săptămână se hrăneşte cu ceva anume. Încă nu am aflat cu ce. Şi mai face şi flori, unele mici şi albe.

(c) me, only me

Să nu-mi spuneţi că nu există Moşi, că nu vă cred. La mine, au venit anul acesta foarte încărcaţi. De-abia e începutul. Pentru că am fost foarte-foarte cuminte.

Maşină aproape gratis...

Îl aşteptam pe Z. să vină de la serviciu şi mă bâţâiam de colo-n colo, nu de frig, ci din cauza unor nevoi mai speciale care mă cereau într-un anume loc. Cu gluga trasă pe cap, cu o mână în buzunar şi cu una pe umbrelă, m-am postat lângă un chioşc de bilete. M-am tot uitat lung după tramvaiele burduşite de oameni şi când se deschideau uşile, mă apropiam de marginea străzii şi îmi lungeam ochii după Z. A trecut un 41, a trecut al doilea, a trecut şi al treilea. Apoi, nu le-am mai ţinut socoteala. M-am dat trei paşi înapoi şi m-am proptit în mijlocul trotuarului. Mă tot miram, deşi nu era deloc o noutate, cât puhoi de lume se strânsese în staţia de tramvai. Un golan umflat, cu fesul pe ochi, a ţipat de la semafor: "Bă, să stai acolo!" Era roşu şi "fiara" a trecut strada, ignorând claxoanele. Şi-a fluturat palma grea şi a continuat: "Bă, să stai acolo!". M-am uitat în spate să văd cu cine vorbeşte. M-am gândit că este unul de-al lui, ras în cap şi cu lanţ greu la gât. Nicidecum. Un tânăr în geacă de blugi ştergea liniştit oglinzile unei maşini albe, plină de rugină pe la uşi. Nu părea afectat de vorbele golanului, care a mers întins spre el. "Bă, tu eşti proprietarul maşinii?", a întrebat ţiganul cu muşchi umflaţi la sală. N-am auzit niciun răspuns. Cei doi bărbaţi au dat mâna şi n-au mai scos o vorbă. Cu gluga cu puf trasă pe cap şi cu mâinile în buzunar, m-am îndreptat spre maşină. Era de vânzare. Pe o coală albă a fost scris cu pixul 50.000.000 lei. Apoi, şters şi scris 25.000.000 lei, cu menţiunea "Toate merg foarte bine". Era un Opel Kadett alb. Proprietarul a urcat la volan. A dat o cheie, n-a vrut. A mai dat una, tot n-a vrut. Nici a treia oară n-a fost cu noroc. Maşina s-a lăsat greu sedusă. A coborât de pe trotuar cu pârâituri în fund, abia târşindu-şi după ea fumul gros. Ce bine că "toate merg foarte bine", mai puţin motorul!

Pune mâna pe Vasilică!

O ţigancă cu hainele atârnate pe ea, mirosind a mâncare şi a transpiraţie veche, a urcat la Gara de Nord. Ţinea în braţe un copil de ţâţă, adormit în scutece ude, de un alb murdar. Pe lângă ea ţopăia o fetiţă urâţică, cu o căciulă roşie pe cap, cu cizme de cauciuc în picioare şi cu pantalonii rupţi. Ţiganca încerca să lase impresia că fata de cinci-şase ani nu era a ei şi întâmplător se agăţa de ea cu o mână murdară, cu unghii netăiate. Fata cu ochi mari şi cu părul despletit ieşit de sub fes ţinea strâns la piept un miel slăbănog, care mesteca încontinuu, behăind din când în când. Avea la gât un ciucuraş roşu să nu-i fie de deochi. Fetiţa şi mielul ei alburiu, căruia i se vedeau coastele, au luat la rând fiecare om din metrou. „Pune mâna pe Vasilică, să-ţi poarte noroc”, bolborosea fetiţa printre dinţii stricaţi, uitându-se câş când vorbea cu cel din faţa ei. Am privit-o zâmbind. Nu i-am vorbit urât, aşa cum obişnuiesc oamenii să se adreseze cerşetorilor, nici nu am gonit-o, dar nici nu i-am dat bani. Am lăsat-o să-şi zică până la capăt replica pe care o repeta şi celui de lângă mine şi am privit când la ea când la mielul cu bot ţuguiat şi ochi umezi. O doamnă durdulie din faţa mea şi-a întors portofelul pe dos şi a găsit patru bănuţi. Unul i-a căzut pe jos, sub scaune. Nu s-a aplecat după el, însă s-a oferit să ţină mielul cât timp fetiţa căuta moneda de cinci bani. Fericită că a găsit bănuţul, îndesându-l în buzunarele de la pantaloni, a mers mai departe. O altă doamnă i-a umplut mânuţa cu monede de un ban sau de cinci bani, iar de la alte două tinere a primit câte o bancnotă de 1 leu. Nu s-a uitat prea mult la banii strânşi, poate nici nu îşi dădea seama de valoarea lor. Ea ştia una şi bună. Să îi îndemne pe oameni să îl mângâie pe Vasilică al ei, pentru ca apoi să întindă mâna după un bănuţ.

P.S. Plimbatul mielului în această perioadă este una dintre multele tradiţii moştenite sau inventate de-a lungul istoriei de poporul ăsta român. Se zice că dacă îl mângâi pe Vasilică o să ai noroc tot anul. Nu există prea multe date despre acest obicei şi când a apărut el, însă de ceva timp încoace a devenit o practică foarte bănoasă. Să trăiască, Vasilică!

L-am mâncat pe Mozart

(c) me, only me

Îi mulţumesc lui Viorel pentru bombonica de la Viena. Am mâncat-o cu o poftă mare cât un cap de geniu. Poate aşa îmi vine şi mie mintea la cap. :) Guguloiul ăsta ciocolatiu de Mozart a fost tare bun. I-am făcut şi-o poză ca să am o amintire pentru vremuri mai grele.

Cu mucii în şerveţelul verde

Cum am urcat în metrou, am căutat repede un loc aşa cum fac toate babele de teamă că o să le curgă carnea pe ele timp de o staţie. Ei bine, aveam de mers mai multe staţii şi m-am bătut pentru un loc. Cu mine însămi. După două minute, mi-am proptit ochii pe două persoane aflate în faţa mea. Nu erau persoane obişnuite. Nici măcar îndrăgostiţi care se pupă cu zgomot tot timpul. Nici măcar golani cu geacă de blugi sau de piele care molfăie gumă şi înjură de toţi morţii sau rânjesc cu toţi dinţii. Era un copil cu muci la nas, fericit că îi curgeau în gură şi îi sugea cu nesaţ. Rupea nişte grisine într-o pungă. Zâmbea tot şi era tare concentrat pe punga lui pe jumătate plină. Lângă el, taică-su. Prost îmbrăcat, cu mustaţă răsucită, se uita urât la mucosul lui. Nervos că voia să doarmă şi tăntălăul de fi-su făcea zgomot, i-a tras un cot în pieptul care împroşca peste tot microbi. Tuşea ca un copil nesănătos ce era, ca un copil care este tot timpul ud la fund, ca un copil care mănâncă cu mâinile murdare, ca un copil care poartă în el povara părinţilor neglijenţi şi săraci. M-a surprins o imagine. Prea dură pentru un copil de trei-patru ani. Tusea măgărească a muciosului şi nasul pe care şi-l trăgea mereu cu naivitate au deranjat-o pe tânăra blondă de lângă el, care citea dintr-o broşură. Întâi, i-a făcut observaţie să vorbească mai încet şi să termine cu punga aia pe care tot o flutura prin faţa noastră. Apoi, nervoasă foc, a scos din geantă un pacheţel cu şerveţele verzi. I-a întins în scârbă unul, fără să se uite la băieţel, şi şi-a văzut mai departe de citit. Băieţelul l-a luat mirat, neştiind de ce i l-a dat, apoi liniştit şi cu faţa lui zâmbitoare, l-a dus uşor la nas şi s-a mozolit un pic. Apoi, l-a băgat mototolit în buzunar. La staţia de metrou Victoriei, taică-su la târât după el crezând că e Gara de Nord.

Cum l-a pupat în fund Dali pe Ceauşescu

„Apreciez profund actul dvs. istoric de instituire a sceptrului prezidenţial. Al dvs. respectuos, Salvador Dali”. Dali i-a trimis lui Ceauşescu această telegramă când nea Nicu a fost ales tiran. Pardon, preşedinte.

Însă nu doar Dali l-a pupat în fund pe „acest învăţat şi iluminat”, ci şi marii noştri scriitori şi artişti care l-au numit în diverse „opere”: „demiurgul”, „atoategânditorul”, „campionul păcii”, „semizeul”, „omul impecabil de geniu”, „cel mai viteaz dintre bărbaţi”.

Hai că asta e tare. Raţia de alimente între anii 1986-1989, pentru o persoană, era:
107 g carne, 215 g lactate, 75 g fructe, 116 g cartofi şi 181 g alte legume. Cică acest „regim” a fost decretat în „Programul de alimentaţie ştiinţifică cu scopul de a preveni obezitatea”. Da’ ce mai seamănă cu o reţetă de dietă puturoasă din revistele de astăzi care ne pun să mâncăm “sănătos”!
Mi-a mai plăcut şi asta: din 1985, responsabilii de cultură ai PCR au hotărât ca la Bucureşti, în noaptea de Înviere, să fie organizate concerte de muzică rock. Nu era un lucru chiar rău, însă capetele astea luminate urmăreau să-i îndepărteze pe tineri de biserică şi să-i convertească la ateism prin rock.

Bonus: 30.000 de militari au ridicat Casa Poporului, în curul căreia au intrat peste 2 miliarde de dolari.

Am luat informaţiile de mai sus din cartea „Epoca de Aur pentru copii”, povestită în imagini şi cuvinte alese de artistul Ştefan Constantinescu. Pentru o cravată de pionier, tre’ să faceţi un drum până la Muzeul Ţăranului Român, miercuri, 17 decembrie, ora 19.00. Este demenţială cartea.

Ce nu ştiam despre Ceauşescu

Ceauşescu joacă şah

Iar Elena bagă remi.

(c) Fototeca online a comunismului românesc

Astăzi am primit un email în genul "ştiaţi că"... În cinci paşi, am mai aflat câte ceva despre perioada Ceauşescu:

1. În 1968, natalitatea s-a triplat faţă de anul 1966. Tot 1968, în toată ţara, s-au aprobat doar 28 de divorţuri.

2. Moş Gerilă l-a înlocuit pe Moş Crăciun în 1948, deoarece acesta din urmă era considerat de Partid " prea religios". Atunci, Partidul Comunist a decis ca zilele de 25 şi 26 decembrie să devină zile lucrătoare, iar Moş Gerilă să ofere cadouri copiilor pe 31 în loc de 25 decembrie.

3. Salariul oficial al lui Ceauşescu era în 1989 de 18.000 de lei, aproximativ 1.200 de dolari la cursul de atunci. Din această sumă, Ceauşescu depunea lunar 5.000 de lei la CEC, în contul copiilor săi.

4. În concediu, lui Ceauşescu îi plăcea să vâneze sau să joace cărţi, şah, biliard şi volei. Se spune că poetul său preferat era Mihai Eminescu. Se uita la filme poliţiste americane, iar serialul favorit era Kojak. (Da' era cult, nu glumă!)

5. Ceauşescu a aflat despre cutremurul din 1977 în timp ce se afla în capitala Nigeriei, la un banchet oferit de şeful statului nigerian. Iniţial, el a crezut că Bucureştiul a fost distrus integral din cauza beznei totale.

O zi bună de plajă

"O zi bună de plajă" este un scurtmetraj românesc de zece minute, care a luat Ursul de Aur la Festivalul de film de la Berlin din acest an. L-am văzut aseară pe HBO. După cele zece minute, am făcut gura pungă şi m-am întrebat cu voce tare cum de acest pseudofilm a câştigat ditamai trofeul. Un răspuns ar fi că e românesc şi acum tot ce e românesc se premiază, indiferent dacă e o prostie sau nu. Ar mai fi ... N-ar mai fi nimic pentru că acesta e singurul motiv care mi-a venit în minte. E o porcărie de film. Bine că a fost scurt şi n-am pierdut decât zece minute din viaţă ca să-l văd.

Se supără cineva dacă spun care e subiectul acestui film stupid? Dacă da, îmi cer iertare, dar mai bine mă credeţi pe cuvânt că nu merită osteneala să vă obosiţi creierul şi ochii să vă uitaţi la aşa ceva. Trei băieţi într-o camionetă galbenă gonesc spre mare. În drum dau de o prostituată pe care, cred, nu mi-am dat seama din film, o urcă în dubă cu forţa. Ajunşi pe plajă se dezbracă, dar nu de tot, şi se aruncă în valuri. Ei, e soare, e mare, e cald şi bine, şi-i înţeleg. Prostituata iese din dubă. Băieţii o târăsc în apă şi o pipăie niţel. Ea se zbate că nu-i place. Îmi dau eu seama după faţa ei schimonosită că nu-i convine bulăneala pentru că ştie că nu vede niciun ban de la coate goale ăştia mucoşi.

Surpriză. În dubă mai e un bărbat legat fedeleş care iese şi el la lumină. Dar la lumină dă de dracu. Ce să mai. Nu mi-am dat seama ce naiba au avut puştii cu ăştia doi de voiau să-i căsăpească până la moarte. Nu tu idee, nu tu noimă, nu tu nimic. Un film în care se întâmplă ceva-ceva, dar aşa ca să fie niţică acţiune. Şi o prostituată căreia îi vedem doar fundul urât şi faţa spoită.

Dar am găsit altceva mai interesant ca filmul. Regizorul Bogdan Mustaţă a apelat pentru cei trei actori amatori la trei adolescenţi delicvenţi, închişi în penitenciare din Craiova şi Rahova. Ce-au făcut ei în film? Au furat o camionetă, au răpit o prostituată, au bătut un om şi trag cu poftă din ţigări. Păi, cam asta au făcut şi în viaţa de zi cu zi de sunt după gratii. Care e şmecheria că nu mă prind. Dacă erau puşi să joace rolul a trei copii care învaţă bine, cântă la vioară şi apoi ajung la facultate, atunci ar fi fost ceva. Aşa, copiii şi-au jucat propriul rol de delicvenţi. După feţele lor chiar le-a făcut plăcere să-l îndese cu faţa în apă pe bietul om legat cu sfoară şi s-o mamelească pe prostituată. Pentru ei, filmul a fost o gură de aer şi o doză de libertate înainte să-şi reia rolul de după gratii. Pentru regizor, sigur a fost o satisfacţie că a luat Ursul de aur. Pentru mine, o pierdere de timp.

Muguri de muşcată şi un pic de Tudor Gheorghe

(c) fotozaharia


Tudor Gheorghe - La Paris
Asculta mai multe audio Vedete »

Visând la zăpadă

Porc cu pipă

"Trăiască porcul". Expoziţie la Muzeul Ţăranului Român. Artişti: Lucian Muntean, Cosmin Năsui, Max Dumitraş. La vernisaj, am fost trataţi cu palincă şi şorici cu aromă de usturoi. Nu vă faceţi iluzii că veţi mai găsi vreo fărâmă de şorici sau vreo picătură de palincă ardelenească, pentru că am ras tot din farfurii, iar din palincă a mai rămas doar mirosul. Că bună a mai fost.

Bravo, domnule Baniciu!

Sala Palatului a fost plină ochi la concertul lui Mircea Baniciu, de pe 3 decembrie. Nu mi-a surâs de la început ideea de a-l asculta pe moş Baniciu, însă nu regret nicio clipă că m-am aflat printre cei 4.ooo de oameni, care au cântat cot la cot cu Mircea Baniciu, Josef Kapl, Leo Iorga, Mircea Vintilă, Ioan Gyuri Pascu, piesele formaţiilor Pasărea Colibri sau Phoenix. Mi-a plăcut mult concertul, iar Mircea Baniciu a fost cel mai bun dintre toţi. Chiar dacă nu mai e un tinerel, vocea nu-i tremură deloc şi a ştiut să-şi distreze publicul cu glume şi poveşti.



Mircea Vintilă, cu vocea obosită, nu mai ţine pasul şi de-abia s-a mişcat din culise până pe scenă. Omul părea cam fără vlagă. Noroc cu Leo Iorga că a stat în spatele lui şi l-a mai ajutat un pic să iasă din încurcătură. Oricum, asta n-a stricat deloc spectacolul lui Mircea Baniciu & Friends & Ana (fiica lui Baniciu). Josef Kapl şi Baniciu, care au rămas prieteni după neînţelegerile din Phoenix, cauzate din câte am auzit de Nicu Covaci, pregătesc un album împreună. La concert, ni s-a dat un CD cu un single de pe acest album, "Pe Argeş în jos", baladă populară transpusă pe muzică rock. Nu sună deloc rău.



Poveste spusă de Mircea Baniciu la concert: "Deseori, oamenii îl opresc pe Mircea Vintilă pe stradă şi îl întreabă: Ce mai faceţi, domnule Baniciu? Iar pe mine mă întreabă, în ultima vreme, - Ce mai faceţi, domnule Alifantis?" În acel moment de aplauze şi râsete, s-a auzit din culise o voce care îl imita pe Nicu Alifantis. Era Gyuri Pascu, omuleţul cu o chitară spânzurată de gât, care nu cântă el cine ştie ce, dar face show. Ţopăie, îşi flutură mâinile şi spune glume. Totuşi, n-am înţeles de ce nu a urcat pe scenă însuşi Nicu Alifantis.



La finalul concertului, am mai avut parte de o surpriză. Mircea Baniciu şi prietenii săi au cântat un colind alături de corul Allegretto. Foarte frumos momentul. Cât despre duetul Mircea Baniciu - Ana Baniciu, fiica artistului, nu pot să spun că sunt foarte încântată. Fata are voce, însă nu prea ştie să o folosească. Entuziasmată şi emoţionată, Ana mai mult a ţipat decât a cântat, mai mult s-a bâţâit decât a dansat. Oricum, taică-su a declarat că e foarte mândru de odrasla lui, aşa că vom mai auzi de ea. Asta a fost tot. Un concert reuşit şi jos pălăria pentru moş Baniciu.

A venit Moşu'!

... În acest an, de trei ori. Nu ştiu dacă am fost atât de cuminte încât Moş Nicolae să treacă de trei ori pe la mine, dar m-am ales cu trei surprize de neuitat. Mai întâi, mi-a adus un aparat foto şi nu unul oarecare, ci un Nikon D40, frumos foc, la promoţie, cu geantă, card de memorie şi un abonament pe şase luni la National Geographic. Apoi, Moşu' mi-a lăsat în cizme un colier din mărgele albastre, pentru ca, mai spre seară, să-mi umple cizmele cu dulciuri, multe, multe şi diferite. Aşa da Moş darnic.

Un tablou perfect. Abia la final...

Nu mă duc mâine la vot. Probabil aşa procedează mulţi români sătui de minciunile şi ipocriziile celor care aşteaptă o ştampilă pe mutră. Nu o să votez nici mâine şi nici altădată atât timp cât o să trăiesc în România. N-are rost să mai spun motivele pentru că ele sunt prea evidente. L-am votat pe Traian Băsescu şi chiar m-am dus la vot cu mari aşteptări. Nu spun că regret că am făcut acest lucru, pentru că alternativa, adică Adrian Năstase, era mult mai rea, însă am decis să nu-mi mai pese cine iese preşedinte sau prim-ministru pentru că lucrurile tot aşa vor merge în ţara asta. Recunosc că am avut emoţii pentru alegerile din acest an. Însă pentru cele din America. Îmi place mult de Barack Obama. E foarte deştept, vorbeşte frumos şi e înţelept, şi nici nu are vreun interes să se umple de bani pentru că deja e plin de bani. La noi, săracii bogaţi candidaţi sunt atât de lacomi că nici nu cred că mai au pe unde să pună tot ce au furat. Şi mai vor... Chiar cred că România nu mai are nicio şansă să-şi revină şi să devină o ţară la care să se uite străinii cu jind. De fapt, "să revină" e mult spus pentru a reveni înseamnă să fii fost ceva frumos înainte. România e atât de pierdută că românii fie ei şi cei deştepţi şi umani s-au consolat cu ceea ce li se oferă şi unii chiar îşi impun să creadă că aici e bine pentru că, altfel, spitalele de psihiatrie ar fi pline.

Mă gândeam acum vreo două zile, în drum spre metrou, la cuvântul "respect". Nu mai există în vocabularul nostru. Nu mai avem respect pentru bătrâni pentru că nici ei nu au pentru cei tineri, pe care îi bârfesc şi îi jignesc. Nu mai avem respect pentru cei care coboară din metrou. Cei care aşteaptă pe peron năvălesc pe uşi imediat ce se deschid fără să se uite măcar că cineva îşi face loc să coboare. Te îmbrâncesc şi îţi mai şi aruncă priviri şi ocări pe care abia le poţi duce. Nu mai există respect la supermarket. La ghişeu, casieriţele acre abia deschid gura să îţi răspundă la un simplu mulţumesc. Respect, ce este ăla?


Plouă şi mă uit cu un ochi la televizor. Sunt uşor melancolică. Mă gândesc la moşi... La cei doi moşi care pun în cizme cadouri. Vreau să ningă mult şi noaptea să ies înfofolită şi să mă plimb cu Z. de mână prin zăpada de jumătate de metru, fulgii mari să ne ude fleaşcă şi apoi să intrăm în casă roşii în obraji şi cu mâinile îngheţate. Ăsta e un tablou perfect.

Astăzi vreau să fiu urâtă!

De dimineaţă nu m-am uitat în oglindă. M-am spălat în grabă pe faţă. M-am pieptănat superficial. Mi-am prins părul la spate, într-o coadă şi mi-am lăsat cărare pe mijloc. Mi-am pus hainele de acum două zile. N-am uitat să-mi dau cizmele cu cremă neagră. Cizme din piele, uşor scorojite şi crăpate în bot, pe unde îmi intră apă când plouă. Blugii sunt noi, de vreo două luni, cumpăraţi din Carrefour. Pentru maiou am pus un tricou cam scurt şi strâmt, peste care am aruncat un altul fără mâneci şi negru. Nu mi-am pus nici cerceii mei cei albaştri şi nici nu m-am fardat (dar stai că asta n-am mai făcut de mulţi ani). Am luat acelaşi pulover verde şi paltonul meu cel mov, scămoşat. Îmi pare rău că n-am făcut sandvişuri pentru serviciu, dar am rămas fără pâine. Aşa că m-am oprit în drum spre metrou să cumpăr trei covrigi. N-am avut noroc cu ei pentru că erau fără sare şi cam elastici. Nici cu perniţa cu ficat după care mă înnebunesc n-am avut noroc, pentru că era prea sărată şi am băut după ea trei pahare de apă. Astăzi n-a întors nimeni capul după mine, eu cea cu palton mov scămoşat şi cu pungă de plastic mototolită în mână. Mâine, îmi pun cercei şi bluză nouă. Paltonul rămâne acelaşi, pentru că e singurul pe care îl am.

Fascinantul corp uman

Cotrobăind pe site-urile străine după informaţii despre ceea ce mai fac alţi oameni sau artişti din ţările vecine, am găsit pe www.timesonline.co.uk fotografiile lui Antony Crossfield, câştigătorul din acest an al premiului "Terry O'Neill". Întâi să vă spun câte ceva despre Terry O'Neill. Este un fotograf de vedete (şi nu orice fel de vedete: Frank Sinatra, Eric Clapton, Al Pacino, Sean Connery, Dustin Hoffman, Peter O' Toole, David Bowie etc), care a devenit celebru prin anii '60.


David Bowie, în viziunea lui Terry O'Neill

La rândul lui faimos asemenea vedetelor pe care le-a fotografiat, Terry O'Neill a dat numele unor importante premii în fotografie. Anul acesta, fericitul este Antony Crossfield, fotograf şi pictor care trăieşte la Londra. Viziunea lui asupra omului este mai puţin obişnuită. Poate şocantă pentru unii. Pentru mine fascinantă. După Antony Crossfield, omul e alcătuit din două părţi distincte: corpul şi sufletul. Corpul şi sufletul sunt de fapt doi oameni diferiţi, dar cu trupuri lipite asemenea siamezilor. Mi-au plăcut mult fotografiile lui. Câteva mostre:

Eşti cu capu', fatăăăă?

La Realitatea se dezbate un meci mult mai important decât cel din Ghencea, Steaua-F.C. Timişoara. Invitaţii discută foarte, dar foarte serios despre "meciul serii": Mineri vs. Fotbal. Până acum n-am mai văzut un asemenea profesionalism la un post tv. Cei puşi să-şi dea cu părerea despre fotbal şi golănii pe stadion se trezesc dintr-o dată cu o altă problemă pe cap: moartea minerilor de la Petrila.

Filosoful Cornel Dinu care îşi dă cu părerea despre tot ce mişcă s-a băgat în vorbă şi despre mineri. A zis o chestie emoţionantă până la prostie: "minerii arşi pe mai bine jumătate din suprafaţa corpului sunt în stare gravă şi şansele lor de supravieţuire sunt destul de mici. E mai bine pentru cei care au murit că acum nu mai simt nimic". - "Eşti cu capu', fatăăăă?" - vorba mondenilor. Şi după o părere atât de profundă, dl. Cornel Dinu a trecut la fotbal, cu filosofii cu tot, cu de-alde Schopenhauer şi Heidegger, pe care îi citeşte în pauzele de publicitate.

Lista neagră - un film de neuitat

De multă vreme, poate prea multă, n-am mai văzut un film atât de bun. S-a întâmplat chiar la tv.Miercuri seara, la TVR 1. Regizorul de teatru Alexandru Tocilescu a prezentat "filmul şoc" - Lista neagră. Înainte de aşa-zisă cronică a lui, am auzit doar că este un film bun şi nu carecumva să-l ratez. Aşa că de la ora 22.00 şi ceva am rămas neclintită pe TVR 1. L-am ascultat şi pe dl. Tocilescu. Să mă scuze dl. regizor, poate în meseria lui, la teatru, e bun, dar la critica de film stă foarte prost. A spus despre film că este alert şi nimic mai mult. A lăsat de înţeles că n-ar fi cine ştie ce. Mai-mai că aş fi schimbat la un film de doi lei pe un alt post dacă era să mă iau după descrierea lui Tocilescu. Bine că nu m-am luat.

Un film în olandeză, cu actori olandezi, regizat de un regizor olandez, Paul Verhoeven. Ceea ce nu ne-a spus dl. Tocilescu:

1. Filmul nu este unul bun, ci unul genial. Verhoeven a demonstrat că se mai pot face filme colosale despre evrei şi nazişti. Şi asta fără să cadă în plictiseală şi repetiţii.

2. Actorii sunt extraordinari, frumoşi şi lipicioşi. Adică n-ai vrea să-i mai scoţi de la inimă nici după ce se încheie filmul.

3. Povestea este cutremurătoare şi foarte bine spusă. Deşi pe alocuri se simte un aer hollywoodian, naturaleţea olandeză e copleşitoare.

Timp de două ore n-am îndrăznit să mă ridic de pe canapea nici măcar pentru o scurtă călătorie la toaletă. Pe scurt: un grup de evrei (bogaţi) este nimicit de nazişti. Scapă o femeie, care reuşeşte să se infiltreze în rândurile inamicilor. Şi de aici tot felul de planuri, uneltiri, trădări, iubiri, împuşcături şi multe altele de neuitat.

Paul Verhoeven este probabil cel mai de succes regizor olandez. A realizat cel mai popular serial tv din Olanda, "Floris". Omul şi-a încercat norocul şi la Hollywood unde a rupt box-office-urile cu RoboCop, Total Recall, Basic Instinct, Starship Troopers. Pun pariu că mulţi dintre voi habar n-aţi avut că Basic Instinct a fost făcut de un olandez. Mi-a plăcut mult o declaraţie a lui Verhoeven vizavi de munca sa. "Filmele sunt o minunată îmbinare de artă şi de business. Ţelul suprem este să îmbini aceste opusuri într-un mod strălucit. Această îmbinare face ca un film să fie unul de valoare, dar şi un succes din punct de vedere comercial". După atâta Hollywood, mai bine zis după 20 de ani de filme americane, s-a întors în 2007 în Olanda pentru Lista neagră. Îl recomand cu două mâini şi cu două guri.

Încă un amănunt picant. Iniţial, pentru rolul principal, jucat deClarice van Houten, fermecătoare şi blondă şi brunetă, Verhoeven avea în minte un bărbat. Însă nu ştia cum să infiltreze un bărbat printre nazişti. După multă vreme a realizat că doar o femeie cu sâni frumoşi este arma perfectă împotriva naziştilor. Şi bine a făcut. Ce mai pregăteşte Verhoeven pentru anul viitor? Din păcate, un film american cu Pierce Brosnan.

Mâncare artistică

Primite de la Z. pe email.

Tartă cu mere, nucă, nucă de cocos şi miere

Înainte


... şi după!

Văzute la Brăila

În weekend am fost la Brăila, la părinţii lui Z. Ca de obicei, mâncare cât vezi cu ochii, burţi umflate şi satisfăcute cu bunătăţi, şi mult somn. Apoi, cum puteam să ratez bibelourile, cărţile vechi sau borcanele cu murături din cămară. Nu mă mai săturam de privit porţelanurile - elefănţelul cu dinţi auriţi, perechea de beţivi, puişorii în miniatură, faraonul sau ce-o fi staueta neagră care îţi rupe degetele dacă îţi cade pe picioare, fotbalistul sau pisicuţele cu minge roşie. Z. a scotocit în bibliotecă şi a găsit cărţi vechi de la 1800, cu adnotări făcute cu creion chimic. Cât despre murături te lingi pe degete. Sunt delicioase. Mă grăbesc să închei pentru că am lăsat o tartă cu mere, nucă şi miere la cuptor, care miroase ameţitor în toată casa. Revin cu o fotografie.

M-am jucat în photoshop

Grădiniţa din dormitor

Viorea de noiembrie

... Şi ce parfum!

Urări între prieteni

Trei puştani se întâlnesc pe stradă şi se salută.

"- Ce faci, bă?"
"- Bine, bă."

Hăhăiesc, îşi dau pumni (în joacă) şi unul pleacă spre treaba lui, iar ceilalţi doi şi ei spre treaba lor. Unu' mai isteţ îşi ia la revedere cu o urare creştinească: "Să-ţi fie ţărâna uşoară, bă!"
"Mulţumesc, la fel, bă!".

Cină în oraş. La Târgovişte.

Sunt o plimbăreaţă. Sâmbata şi duminica, când se întâmplă să am liber, nu pot sta în casă nici bătută. Echipată (şi nu prea) de plimbare, cu fustă şi cu cizme cu toc, am zis să-l scot în oraş pe Z. Nu în Bucureşti, ci la Târgovişte. L-am tot bâzâit de vreo două săptămâni că vreau să văd acest oraş. Până să ne întâlnim cu prietenii noştri şi să mergem împreună (ei au aflat pe loc şi n-au zis nu când le-am spus de Târgovişte), am fost curioşi să vedem cum e piaţa volantă în apropiere de Cotroceni. M-am ales cu o tufănică de toamnă, frumoasă foc, galbenă, plantată în glastră. Am ajuns la spartul târgului aşa că n-am mai găsit mare lucru. Doar grămezi de mere şi o dugheană, cu „produse tradiţionale din Maramureş”, la care se stătea la coadă. Am mirosit, că de cumpărat nici nu se punea vorba. 40 de lei kilu de cârnaţi. De la mama lor, dar cam scumpi. Apoi, am luat-o agale pe aleile din Cotroceni, cu mâţe multe şi grase, cu frunze, că doar e toamnă, chiar dacă a fost un 1 noiembrie foarte cald, cu 24 de grade. Am căscat gura la casele burgheze şi am cules o frunză mare, cât două palme.

Spre Târgovişte am luat-o prin Mogoşoaia, pe un drum plin de cratere. Zgâlţâind maşina din toate şuruburile, am ajuns la destinaţie după două ore şi jumătate. Asta şi din cauză că am stat după grupuri-grupuri de vaci grase, cu ugere imense, care îşi legănau leneşe fundul fără să se sinchisească să şi-l mute la auzul claxonului. Ne-au încetinit vreo trei-patru cirezi de vaci cu stomacul burduşit de iarbă. La Târgovişte, am oprit în faţa Hotelului Dâmboviţa şi ne-am plimbat puţin prin parc. Am bliţuit urme ale Cetăţii Domneşti de secol 16 sau 17, am mai tras în cadru Mitropolia şi am pornit spre un restaurant căci eram lihniţi. Târgovişte e un orăşel micuţ, liniştit, curăţel, cu blocuri noi şi frumoase. Ceva specific? Turnul Chindiei, pe am apucat să-l vedem doar din maşină pentru că am depăşit programul de vizitare. Şi ar mai fi ( le-am întâlnit şi în alte oraşe, dar parcă nu erau aşa de multe) mii de ciori, care înnegresc cerul şi te înnebunesc de cap cu croncănelile lor. Cel mai bine ar fi să ai la tine o umbrelă ca nu cumva să devii norocosul posesor al unor pete albe şi puturoase.

Am şi uitat cum se chema restaurantul unde am intrat, în special pentru o ciorbă. Dar era micuţ şi cochet, cu mult lemn şi cărămidă roşie. Am cerut ciorbă de potroace şi de văcuţă. „N-avem ciorbă la ora asta” (18.00). De asta ne şi temeam. Aşa că am trecut la felul doi. Bere neagră spumoasă, coca cola cu aromă de migdale şi un fresh de portocale. Felul trei a fost cu surprize. F. a cerut o pastramă de oaie cu mămăliguţă. Oaia s-a dovedit a fi porc. Iar cartofii mei prăjiţi au fost mai mult fierţi. Însă mi-au fost adusi şi cei prăjiţi, din partea casei. Una peste alta, a fost frumos. Şi ne-am săturat chiar dacă nu toată mâncarea a fost pe gustul nostru. La întoarcere am ales un drum nou, fără gropi şi am ajuns la Bucureşti într-o oră şi un sfert şi fără dureri de cap.