Blogu' şi Loganu'

Un prieten mi-a zis aşa: În ţara asta toată lumea are blog şi Logan. A uitat să spună că tot poporu' are şi telefon mobil şi iPod sau iPhone.

Iniţial, am respins ideea de a avea un blog. Îl citeam pe-al lui Z., dar nu aveam chef să am şi eu unul. Până la urmă, am zis de ce nu? Scriu de aproape doi ani cam tot ce îmi trece prin cap. Unora le place, altora nu. În ultima vreme, am dat-o pe nuvele şi fotografii, pe poveşti din viaţa mea de zi cu zi, cu mici satisfacţii, cu momente de stres şi cu isterii. Scriu pentru acei puţini cititori ai mei, care intră în fiecare zi şi ştiu că aşteaptă să mai pun ceva pe blog. Nu mă interesează traficul şi nici să fac profit din asta. E o pasiune care nu mănâncă mult timp, e un motiv de relaxare, e o spovedanie, dacă o pot numi aşa. Am vrut de multe ori să îl închid, apoi am revenit cu poveşti şi m-am simţit eliberată. Nu e vorba de o povară. E vorba mai mult de nevoia de a spune ceva, interesant sau nu. Nu văd acest blog ca pe o literatură, mai degrabă ca pe o încercare de a-ţi pune sufletul pe tavă, ca să-l privească cât mai mulţi oameni. Acum nu mai am gânduri de sinucidere a acestui blog, a început să-mi placă să petrec aproape o oră pe zi să pun câte o însemnare care mă reprezintă.

Cât despre Logan... Era să ne luăm şi noi unul în urmă cu un an, când strânseserăm câţiva bănuţi să amenajăm apartamentul. Cum muncitorii n-au fost disponibili la acea vreme, spunându-ne că trebuie să ne facem rezervare cu un an înainte, ce puteam să facem cu banii? Ne-am luat maşină. Nu, n-am avut banii jos. Doar avansul pentru un leasing. Şi nu eram hotărâţi ce maşină să luăm şi ce rată ne permitem. Ne-am gândit la un Logan pentru că rata era mai mică. Şi am încercat să ne convingem că nu chiar toţi ţăranii au Logan. Şi e adevărat. Până la urmă, n-am mai luat Logan, ci Opel, o maşină la fel de populară printre români, dar nu mi-ar fi fost ruşine nici cu Loganu'.

Nu e bună vorba asta că tot românu' are telefon mobil. Greşit. Tot românu' are două-trei telefoane mobile. E amuzant să-i vezi pe oameni în metrou sau autobuz când le sună un telefon şi se scotocesc în geantă sau prin buzunare, scot un mobil şi îl bagă la loc, scoţând altul. Am văzut un tip care vorbea (tare de altfel) la mobil şi în acelaşi timp îi suna celălalt. A răspuns şi la al doilea mobil. Ce imagine!

De când cu invenţia asta, cam tot românu' are şi iPod. Ei aici, nu mai mai intru în categoria tot românu' pentru că nu am o astfel de jucărie. Zilele trecute, în faţa mea un tip cu muşchi, bine crescuţi, încât capul lui părea o minge de oină, a dat sonorul la iPod, la maximum. Şi-a pus şi câteva melodii rock să pară mai dur. Foarte serios, cu buzele ţuguiate ca ale unui om încrezut, şi cu fruntea creaţă, a început să-şi bâţâie muşchii şi bucile feţei. Nu fredona căci de la sonorul dat tare ca un ţăran ce era, nici nu cred că mai auzea versurile. De parcă le-ar fi înţeles... Dar se dădea mare!

Pentru domnul Verbiaj

Pentru că are curiozităţi...


(c)Lucian Muntean

Gătitul chiar e o filozofie

Am mai auzit una în seara aceasta. O femeiușcă blondă spre alb mai mult, cu decolteu adânc și fără sutien (dar vă jur că nu vreau să fiu rea cu afirmația asta) a cotrobăit în puțul gândirii ei și a zis așa: Ce mă, gătitul nu e o așa mare filozofie! Mi s-a urcat sângele la cap când am auzit-o. Zău așa! Când știu prea bine ce greu e să frămânți o pâine de casă sau să faci gogoși cu toate ochiurile de la aragaz aprinse ca să fie cald să crească aluatul. Sau să te împuți din cap până-n picioare de miros de ceapă prăjită pentru tocăniță sau de miros de usturoi pentru ciorba de burtă. Nu e mare filozofie? Păi să mai înșir câteva....

Ce poate fi mai rău decât să fierbi trei ore la o fasole și când să verifici dacă mai are... Ups. Jumătate din boabe sunt prinse pe fundul oalei și pute în toată casa a arsură. Nu de alta, dar soțul tocmai se întorcea de la serviciu și ce să-i pun în farfurie? Fasole cu miros de afumătură. Și asta nu de la o bucată de carne de porc.

Ce poate fi mai rău decât să stai jumătate de zi să frămânți la un cozonac, să-l întorci pe toate fețele, să-l arunci în sus și-n jos până spargi toatele bulele de aer din cocă și după ce îl pui la cuptor o oră și vrei să te lauzi cu el, surpriză! Are aspectul și culoarea unui cozonac, dar gustul de pâine fără sare. Poate fi mare filozofie și la o simplă salată verde pentru că trebuie să știi câtă sare să pui, să o rupi cu mâna, nu să o toci ca să se păstreze proaspătă, să pui puțin oțet sau zeamă de lămâie numai cât să înțepe ușor și apoi să o ungi puțin cu ulei.

Îmi place la bucătărie și câteodată îmi iese mâncarea, chiar foarte bună. Mă zbat, mă chinui și încerc să fiu o maestră. Uneori am noroc, alteori pe jumătate. Am furat câte ceva de la bunica mea. Făcea o mâncare dumnezeiască. Avea nevoie doar de o plită de sobă, puțină sare și carnea sau legumele necesare. Fără ierburi aromatice, fără vegeta sau alte chimicale. Cam așa îmi place și mie să gătesc. Doar că nu e deloc ușor să faci ceva cu adevărat gustos și aspectuos pe deasupra.

Și DA! Gătitul chiar e o filozofie, pe care am învățat-o și o învăț în fiecare zi la bucătărie, cu transpirație pe frunte, cu bășici pe degete, de la uleiul care n-are stare în tigaie, cu părul mirosind a ceapă sau a usturoi, cu hainele pătate, dar și cu entuziasm. Mi-ar fi plăcut să fiu bucătar. Și n-aș fi fost unul de fițe pentru că mie îmi place să toc ceapa sau să curăț cartofi. Nu fug de treburile murdare. Nu-mi vine în cap nicio încheiere la însemnarea asta, așa că termin cu o declarație sinceră: în ultima săptămână, nu am ars nicio mâncare.

Sexul întinereşte

Ăştia de la Realitatea se ţin de prostii. Şi eu la fel.

Meduzele lipicioase de obicei mor după ce se înmulţesc. Numai că una e mai deşteaptă ca celelalte şi cu mai mult chef de „muncă”. O cheamă „Meduza turritopsis nutricula”. Se pare că pentru această duduie a apelor sexul este cheia imortalităţii. „Această specie reuşeşte să trăiască pururea tânără datorită unui proces de dezvoltare a celulelor, denumit transdiferenţiere, în care celulele se transformă dintr-un tip în altul”, se dau cu părerea specialiştii marini. După mintea mea, aş traduce astfel informaţia: după ce face sex, meduza întinereşte.

Puţin istoric. Meduza are 4-5 milimetri şi trăieşte în apele calde tropicale.

Ciudăţele:

Stelele mai vechi, cărora li se mai spune şi „hoinarele albastre”, îşi menţin tinereţea prin furtul masei altor stele, au descoperit cercetătorii aceia cu capul mare. Cei de la Realitatea le-au mai numit pe stelele acestea şi „canibale”. Alte creiere mari de la Centrul Vision din cadrul Universităţii Naţionale Australiene şi-au dat seama că „albinele pot număra până la patru". Dar cu sexu' cum or sta?

Cum am scăpat de mahmureală

Omu' bea de plăcere, de necaz sau din prostie. Eu m-am îmbătat de trei ori în viaţă: 1. de necaz, 2. să văd cum e (adică din prostie) şi 3. când nu ştiu ce a fost în capul meu. Cu vodcă şi cu vin. Cum m-am simţit? Rău. Am vomitat pe mine şi cred că m-am făcut de râs. Din câte ştiu, n-am făcut nimic din ce aş fi putut regreta mai târziu.

Răsfoind revista National Geographic, pe care am primit-o cadou (timp de şase luni) la aparatul foto cumpărat de curând, am găsit un articol care m-a amuzat - Cum să scapi de mahmureală. Eu n-am încercat nimic din toate sfaturile băbeşti sau medicale, aşa că nu ştiu să vă zic dacă sunt pe bune sau nu. Mie mi-a trecut de la sine, după câteva drumuri la toaletă.

Încep cu specialiştii. Ca să scapi de mahmureală, medicii recomandă un consum sănătos de apă, aspirină şi vitamine.

Şi-acum sfaturile băbeşti (care-mi plac la nebunie). Te pui pe picioare după o noapte sau mai multe de beţie (în funcţie de cât de mare e necazul sau, după caz, bucuria) cu:

-suc de roşii şi ouă (SUA)
- cafea (Italia)
- sare (Danemarca)
- zeamă acră de murături (Polonia)
- bere (Olanda) - cred că reţeta asta o să fie pe placul tuturor
- creveţi (Mexic)
- prune murate (Japonia)
- hering murat (Germania)
- ciorbă de burtă (România)
- ceai verde tare (China)
- crengi înfrunzite de mesteacăn (Rusia)

Tabieturi

Mi-a venit în minte chiar acum ideea asta. Să scriu despre ceea ce fac eu aproape în fiecare zi.

Dragilor, vă rog să fiţi sinceri şi să-mi vorbiţi despre cele mai ascunse şi ruşinoase tabieturi ale voastre. Deci... leapşa se duce la fotozaharia, verbiaj, maimutzica, cezar, ioana.

Încep eu.

- În fiecare dimineaţă, Mişu mă trezeşte la ora cinci să-i dau grăunţe. Neapărat, mă duc la pipi. Apoi, mă mai trezesc o dată la ora 7. Mă duc iar la pipi.

- N-am ieşit niciodată afară fără să mă spăl pe faţă.

- În fiecare zi, mă opresc la chioşcurile de ziare, nu să cumpăr, ci să trag cu ochiul. Nu plec până nu citesc toate titlurile de pe prima pagină a revistelor.

- Am uitat... Cum ies pe uşă dimineaţa mă închin de trei ori.

- Seara, pe la ora 23 şi ceva citesc presa pe internet şi câteva bloguri.

- În fiecare sâmbătă, micul dejun durează mai mult de o oră şi jumătate. De fiecare dată, îmi fac o cafea cu două căpăcele de lapte.

- În fiecare seară verific dacă mi-a înflorit vreo floare şi o curăţ de frunzele ofilite.

- Citesc e-mailurile (de serviciu şi personal) de cel puţin şase ori pe zi.

Îmi plac oamenii care mint puţin

S-o iau aşa.... Astă-seară m-a enervat un bou, care era să-mi dea şi una peste faţă cu rucsacul. Am coborât din metrou şi m-am îndreptat spre scări, mai mult împinsă. Pe la jumătatea scărilor, boul - nu pot să-i zic altfel, pentru că i-aş jigni pe domnii galanţi - aproape că m-a dat jos. Şi-a făcut loc cu mâinile şi rucsacul şi nici nu s-a uitat în urmă. Un porc pe care l-am înjurat în gând.

Acum, mă eliberez de energia negativă - să zic aşa - şi îmi dau drumul la gură.

Nu-mi plac:

- nesimţiţii care mă împing la metrou sau în autobuz
- oamenii care înjură la fiecare două cuvinte, nici alea prea inteligente
- oamenii care jignesc gratuit, care se dau mari şi prea deştepţi
- oamenii care se caţără pe alţii să urce în vârf, doar-doar l-or prinde pe D-zeu de picior

Nu mă pot opri... Nu-mi plac:

- unghiile roşii la degete
-blondul de nicio culoare (deşi recunosc că la origini sunt blondă, aşa că, de nervi, m-am făcut roşcată)
- femeile care fumează pe stradă
- oamenii care sparg seminţe pe stradă
- oamenii care scuipă pe unde apucă
- femeile care poartă ştrampi de plasă, cele care vorbesc toată ziua de ţoale, unghii false sau de gene cu cristale swarovski
- oamenii care vor să iasă cu orice preţ în evidenţă
- bărbaţii care poartă şapca cu cozorocul la spate
- bărbaţii care poartă pantalonii cu turul până la genunchi
- bărbaţii cu părul slinos
- bărbaţii cu inele pe degete sau cu lac pe unghii
- oamenii care trag cu urechea şi apoi dau cu goarna pe unde nu trebuie

Îmi plac oamenii modeşti (am mai spus asta), oamenii care au mintea mereu cu ei. Îmi plac oamenii care mint puţin (n-am întâlnit oameni care să nu mintă deloc) şi cei care te fac să râzi.

Vieţi paralele

Lux şi rahat în Mumbai (Bombay) - India, unde trăiesc aproape 14 milioane de oameni.

La plimbare

Surprinse prin Bucureşti, pe stradă şi în parcul Cişmigiu, într-o zi de ianuarie, cu 15 grade Celsius şi cu un soare de primăvară.






















(c) fotografii Petisa

Vizită la Arcul de Triumf

Astăzi s-au împlinit 150 de ani de la Unirea Principatelor Române. Ca orice român care a avut ghinionul să se nască în această ţară, n-am sărbătorit în nicun fel evenimentul şi nici nu m-a trecut vreun fior patriotic. În Bucureşti autorităţile au ţinut să puncteze sărbătoarea nu prin parade militare, ci prin accesul liber în interiorul Arcului de Triumf. Am zis că e o ocazie bună să fac câteva fotografii "tari". Da' de unde! Panorama de pe Arc e mai degrabă o panaramă. Un Bucureşti plin de uscături (fiecare înţelege ce vrea), un Bucureşti şters. Cum spunea o prietenă: "Îmi doresc să fiu acum la Paris". Ce se vede în zare? Ar fi Casa Presei Libere, parcul Herăstrău ruginit, mănăstirea Caşin (singura mai acătări, asta datorită cupolii colorată în verde) şi nişte blocuri urâte.














(c) fotografii Petisa

Se joacă cu muzica

Carim Clasmann şi Galia Durant s-au întâlnit la începutul anilor 2000 şi au făcut ceva frumos împreună: o trupă de muzică electronică experimentală. Şi-au pus şi un nume ciudat: Psapp. Am auzit astăzi la radio vorbindu-se că formaţia londoneză va veni să cânte şi la Bucureşti. Tot de la radio, am mai aflat că melodiile lor sunt pe coloana sonoră a serialului "Anatomia lui Grey", serial de care am auzit, însă nu l-am urmărit. Cei de la radio Guerilla au pus piesa "Cosy in the Rocket", care m-a lăsat mută. De prea multă vreme nu am mai ascultat ceva care să sune atât de frumos, după albumul celor de la Vampire Weekend, tot o trupă englezească de indie rock. Oamenii ăştia doi au inventat toytronica, adică o combinaţie între instrumente muzicale de jucărie (chitară, flaut) şi jucării propriu-zise. Ei folosesc o "găinuşă", pe care au numit-o Brunhilda. Carim Clasmann şi Galia Durant îşi amuză spectatorii, aruncând în ei cu pisicuţe de jucărie, făcute de mânuţele lor.

S-a făcut dreptate!

E ora 2.46 când scriu aceste rânduri. La Realitatea, ministrul Sănătăţii dă declaraţii în direct. Pentru prima oară, am văzut că cineva face ceva în România. La Slatina, un om a murit după ce a fost plimbat timp de patru ore prin nu ştiu câte spitale. Îmi tremură mâinile. Ministrul Sănătăţii a fost foarte direct. A citit de pe o foaie numele asistentelor şi doctorilor (cred că cel puţin zece oameni) care s-au făcut vinovaţi de moartea bărbatului. PE TOŢI I-A DAT AFARĂ! Fără să clipească. Până astăzi, nu s-a mai întâmplat aşa ceva. Cele mai dure sancţiuni de până acum au fost cel mult o mustrare sau un salariu mai mic cu 10 % pe cel mult trei luni. Medicii erau mereu acoperiţi şi scăpau basma curată. Ministrul Sănătăţii a arătat că se mişcă ceva şi în ţara asta de căcat. În sfârşt, i s-a făcut dreptate bietului "Domn Lăzărescu".

Să vezi şi să nu crezi...

Da, sunt o iubitoare de pisici. Şi nu m-am putut abţine să nu râd cu gura până la urechi când am văzut pozele acestea pe realitatea.net (via google.com). Aşa că le-am luat şi eu pe blog.

Hâţa - hâţa!

Francezii trec criza cu alune

Şi la francezi e criză. Dacă până mai ieri, la recepţiile oamenilor de vază ai ţării se găseau pe mese renumitele şi gustoasele pateuri „foie gras”, somon marinat sau „chocolate millefeuille”, acum distinsele guri ale autorităţilor trebuie să se mulţumească cu sfrijitele alune americane. Adam Sage de la Times a fost la Paris şi descrie într-un articol amplu cum suportă francezii criza. Se pare că foarte greu. Şampania fină de firmă a fost înlocuită cu vinul ieftin sau cu suc de fructe. Stridiile sunt acum o raritate. La Paris, Ministrul de Finanţe a anunţat că vor fi servite la ceremonii doar prăjiturele şi alune, astfel vor economisi 92.000 de euro. La o recepţie cu 500 de invitaţi, a lipsit cu desăvârşire alcoolul, economisindu-se 3.800 de euro. Tot aşa au fost economisiţi 38.000 de euro, renunţându-se la ceremoniile pompoase. Dacă acum doi ani, Nicolas Sarkozy a oferit la o recepţie mese încărcate cu stridii şi i-a trimis acasă pe invitaţi cu DVD playere şi şaluri Hermes, săptămâna aceasta, la o întâlnire la nivel înalt, n-au existat stridii pe masă, iar invitaţii s-au ales doar cu CD-uri cu Pavarotti şi cu istoria lui Napoleon. N-ar fi frumos ca şi aleşii noştri să urmeze exemplul de austeritate al francezilor şi să pape pe la recepţii covrigei săraţi şi să bea suc de portocale? Sau să plece acasă cu un CD cu „Pavarotti din Carpaţi” şi cu istoria lui Decebal?

La ciolan cu Mărgineanu

La televizor toată ziua se vorbeşte de criză. Că o să fie un an greu, că o să fie mulţi şomeri, că o să se scumpească toate. Aşa o fi. Dar să dea dracu' dacă am văzut că era criză la Caru' cu bere. Aseară, eu şi Z. am fost invitaţi la ziua unui prieten, care e născut pe 25 decembrie. Însă cum toată atenţia e îndreptată spre Crăciun în ziua aceea, omu' face petrecere în ianuarie, cam pe la jumătatea lunii, după ce ia salariul. Şi uite aşa ne-am strâns, ca în fiecare an, vreo 12-13 oameni la o masă. Anul acesta locul ales a fost Caru' cu bere. În mare, îmi place acest restaurant, pentru atmosferă, pentru locaţie şi pentru mâncare. Însă, am şi multe să-i reproşez. E înghesuială mare, preţurile nu sunt mici deloc şi e hărmălaie. Făcând o paranteză, m-am simţit bine şi m-aş mai duce şi cu altă ocazie. Poate tot invitată. Să revin la criză, că sar de la una la alta. Pentru oamenii aceia mulţi care făceau coadă în aşteptarea unei mese libere şi tot intrau în grupuri-grupuri până aproape de ora 23.00, nu era criză. Au curs ciolanele cu furculiţa şi cuţitul înfipte în ele până la os, asortate cu o varză călită cu mămăliguţă, halbele cu berea casei, limonadele, fripturile şi papanaşii cu smântână şi dulceaţă. Câte o gagică la dietă sau cu fierea în pioneze, ca mine, îşi mai comanda o salată de varză chinezească, cu pastramă de curcan şi brânză de bivoliţă. Ar fi fost tare bună dacă nu era înecată în oţet balsamic. Însă m-a dat pe spate granini de coacăze negre. Ca să nu mor de poftă, am petrecut o bună bucată de vreme în farfuria lui Z., înfruptându-mă cu bucăţi de ciolan şi varză acră la cuptor.



Staţi un pic că asta n-a fost tot. Doar mâncare ar fi fost plictisitor. Ieri seară erau anunţate şi nişte dansuri spaniole şi franţuzeşti. Pe la zece fără ceva, pe culoarul restaurantului câţiva băieţi şi câteva fete au făcut o zarvă mare cu tropăielile şi chicotelile lor că n-aveai cum să nu baţi din palme sau să nu te bâţâi sub scaun. Ăi mai curajoşi s-au lăsat luaţi la horă, iar ceilalţi s-au mulţumit cu pozele. După o pauză, fetele, îmbrăcate în rochii roşii cu jupane albe şi ştrampi de plasă, au pus de-un Can-Can de le-au întors imediat capetele bărbaţilor. La balcon, l-am văzut şi pe cântăciosul de Mărgineanu ( "Mă iubeşte femeile"), care avea un zâmbet mare de faţă când au intrat fetele în scenă, iar la sfârşitul dansului le-a aplaudat zgomotos. Pentru patru ore n-am simţit nicio clipă că ar fi criză. Când m-am întors acasă, am dat drumul la televizor să văd ce s-a mai întâmplat prin ţară. Bineînţeles... era criză.


fotografii de Petisa şi Zaharia, făcute cu Nikonul lui Fig

Amintire de la Grigore Vieru

N-am citit nicio poezie de Grigore Vieru. Știu doar că este din Chișinău, probabil unul dintre marii poeți de peste Prut. Poate exagerez. Ieri, am aflat că, în urma unui accident urât, a fost internat în stare gravă la spital. Medicii români de la SMURD s-au deplasat la Chișinău pentru a-l aduce pe Grigore Vieru la București, la spitalul Floreasca. Din păcate, la fața locului, și-au dat seama că starea critică în care se află poetul nu permite un zbor cu zdruncinături. Acest lucru i-ar putea fi fatal. Grigore Vieru e cunoscut și la noi, dar nu știu cât de apreciat este. Văzând la televizor știrea cu accidentul său, mi-am adus aminte de o întâmplare povestită de mama. Grigore Vieru s-a internat, acum mulți ani, la spitalul unde lucrează mama, din Călimănești, Vâlcea. Mama mi-a zis că era foarte respectuos, se ridica de pe scaun sau de pe pat ori de câte ori intra o femeie (cadru medical sau nu) în camera sa. Era un om retras și scria tot timpul. Ca amintire, Grigore Vieru i-a dat mamei mele o ciocolată. O amintire frumoasă și dulce.

P.S. Îmi pare nespus de rău. Grigore Vieru a murit! Să se odihnească în pace!

Omul cu chitară de la Piaţa Victoriei

Îl ştiu de ceva vreme. E înalt, cu părul închis la culoare, lăsat să crească până la umeri. De fiecare dată poartă pe cap o şapcă de blugi de un albastru spălăcit, îngălbenită pe la margini. E îmbrăcat în blugi şi cu geacă de fâş. În picioare a avut astăzi bocanci noi, galbeni. Are în jur de 50 de ani. E albicios la faţă şi poartă ochelari. Prima oară l-am auzit cântând la staţia de metrou Universitate. Are voce foarte frumoasă şi cântă destul de bine la chitară. În seara aceasta, l-am auzit din nou, la Piaţa Victoriei. Stătea rezemat de un pilon murdar de câtă lume s-a frecat de el şi cânta o melodie pentru îndrăgostiţi, uşor alertă. Suna atât de bine! Îmi scosesem cartea să mai citesc câteva pagini şi n-am putut să mă concentrez. Îmi fugea mintea în alte părţi. N-am reuşit să reţin nici versurile. A venit metroul. S-a oprit din cauza zgomotului şi s-a aplecat să-şi ia sticla cu apă. Oamenii îi lăsau în buzunarul rucsacului câte o hârtie de 1 leu. Era plin buzunarul. Omul cu chitară şi-a reluat activitatea sa de artist ambulant şi amator cu o nouă piesă. Am vrut să mai citesc ceva, dar n-am putut. Era prea frumoasă melodia ca să n-o ascult. Mi-a venit metroul, dar l-am lăsat să plece, rămânând în continuare pe scaun şi pregătită să îi dau şi eu un leu. Îl meritase. La mijlocul piesei, am scos un creion să-mi notez repede versurile pe prima pagină din revista "Dilema Veche". Am reuşit să notez doar atât: "Ba m-a iubit, ba m-a urât/ Ba s-a săturat de mine până-n gât"... Doi poliţişti în vârstă, cu faţă de miliţieni comunişti, l-au luat la rost. "Păi, n-ai zis că stai un sfert de oră?", se rotunjeau ei, holbându-se la buzunarul rucsacului plin de bani. M-am uitat la feţele oamenilor din jur. Erau dezamăgiţi că le pleca trubadurul. Omul şi-a închis rucsacul, şi-a pus chitara la spate şi a aruncat la coş bucata de ziar pe care îşi aşezase puţinele lucruri. I-a urmat pe poliţişti. Probabil i-au scris o amendă. O doamnă în palton negru a apucat să-i mai vâre în rucsac o bancnotă de 1 leu. Eu n-am mai apucat.

Karaoke, o invenţie enervantă

De ce să nu o spun pe şleau că nu mă omor după karaoke, mai ales că nu se poate numi cântat ceea ce scot eu pe gură. Uneori, îmi place să mă prostesc în faţa unui microfon de birou, intonând în limba mea versuri care curg pe monitorul calculatorului.Am încercat să ţin pasul cu prietenii mei care au pus de-un karaoke, de Revelion. M-am amuzat pe „Dacă pleci” de Cătălin Crişan sau „Hey Jude” a Beatles-ilor, însă mi-am prins urechile, mai bine zis corzile vocale, în piesele celor de la Nirvana sau Led Zeppelin. Dar nici n-am nimic împotriva acestui joc, despre a cărui istorie habar n-aveam până acum câteva ore când am dat peste o ştire, haioasă zic eu. Britanicii consideră karaoke o invenţie enervantă, pe care o plasează chiar în vârful unui top al celor mai tâmpite născociri ale omenirii. În ştirea respectivă, se spunea că un muzician japonez, Inoue Daisuke, a scornit în 1971 acest termen „Karaoke”, în traducere „orchestra goală”. Ca orice trăznaie, karaoke a devenit popular în Asia, dar şi în America şi Europa, la începutul anilor '80. Daisuke a făcut un fel de tonomat, combinând două boxe de maşină, un dispozitiv de încasare a monedelor, folosit la telefoanele publice cu fise, şi un amplificator. Omul nu s-a gândit la cât de valoros poate fi acest obiect, prin urmare nu şi-a patentat invenţia, care se pare că l-ar fi îmbogăţit cu aproximativ 110 milioane de euro. După karaoke, britanicii nu suportă canalele de sport care emit non-stop, telefoanele mobile, ceasurile cu alarmă, aparatul pentru îndreptat părul şi chiar internetul, telecomanda tv şi playerele mp3. Cu mintea la cap britanicii ăştia!

Iarna mea

foto: Petisa

Cum l-am cunoscut pe actualul prim-ministru al României

A îmbătrânit domnul Boc. A albit la tâmple, a chelit puţin, a făcut pungi sub ochi şi s-a mai îngrăşat un pic. L-am văzut în seara aceasta la TVR 1, într-o emisiune specială despre crize, bani şi gaze de la ruşi. Invitatul lui Luca Niculescu s-a descurcat foarte bine. Nu s-a fâstâcit în discursul său, a dat răspunsuri prompte, nu s-a ferit de întrebările incomode şi abia la sfârşit şi-a dat seama că nu a băut apă din paharul din stânga sa. Prin urmare, l-a dat peste cap într-o clipită, apoi i-a întins, amabil, mâna moderatorului emisiunii. Era îmbrăcat la costum cu cravată, aşa cum venea îmbrăcat şi la cursuri. Nu l-am văzut niciodată îmbrăcat neglijent sau într-o ţinută sport. Vorbeşte calm, zâmbeşte des, strângându-şi uşor ochii sub ochelari, şi tuturor studenţilor li se adresează cu "dumneavoastră". Domnul Emil Boc mi-a fost profesor de Drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice de la Cluj-Napoca. Când l-am cunoscut eu (au trecut aproape opt ani de atunci) abia intrase în politică şi nu apărea aşa des la televizor. Ţin minte că am avut trei examene într-o săptămână, chiar două în aceeaşi zi (fiind studentă la două facultăţi). Mi-a fost imposibil să învăţ la toate materiile. Aşa că, la domnul Boc, m-am dus nepregătită. Frunzărisem cursul şi speram să iau notă de trecere, fiind epuizată şi trasă la faţă. Era examen oral. Când mi-a venit rândul, am tras subiectul şi m-am foit în bancă. M-am apucat să zic verzi şi uscate pe lângă subiect, doar-doar să mormăi ceva şi să capăt o notă. Emil Boc şi-a dat seama pe loc - pentru că nu era deloc prost, nici nu dormea în timpul examenului şi nici nu citea ziarele cum făceau alţi profesori. Mi-a spus aşa: "Domnişoară S., dumneavoastră veţi ajunge un bun politician pentru că ştiţi să manipulaţi situaţiile în favoarea dumneavoastră. Vă dau un şase, dar vă rog să veniţi la mărire, în toamnă". Bineînţeles că i-am mulţumit şi bineînţeles că nu m-am dus la mărire pentru că aveam multe altele pe cap la acea vreme. Apoi, l-am văzut din ce în ce mai rar pentru că era tot mai afundat în politică. Asistenta lui, o domnişoară blondă înţepată, n-a mai fost atât de amabilă. Aşa l-am cunoscut eu pe actualul prim-ministru al României. Nu vreau să intru în polemici şi nu vreau să credeţi că îi iau apărarea, doar v-am povestit o altă întâmplare din viaţa mea. Pot doar să spun că am avut ocazia să îl cunosc pe acest ardelean iute de picior, înalt cam de 1.65 m, elegant, foarte ambiţios şi foarte popular printre studenţi.

Copii faimoşi

Mulţumesc domnule Verbiaj pentru acest link cu fotografii ale unor copii, care au ajuns astăzi celebri în toată lumea.

Ce-au fost şi ce-au devenit...

La Tvr 2 a fost aseară filmul "Fast Times at Ridgemont High", din 1982. Am văzut din el o bucăţică şi, într-o secvenţă memorabilă aş spune, a apărut şi unul dintre actorii mei de suflet, Sean Penn, însă foarte-foarte tânăr, blond, cu plete slinoase şi cu o faţă lungă, de tembel. Uite aşa mi-a venit ideea să pun câteva fotografii cu actori care au fost cândva feciori. Nu vreau să filozofez pe marginea acestui subiect, că e în firea omului să îmbătrânească, să facă riduri şi să ajungă în baston. Am vrut doar să văd cum arătau Mel Gibson, Sean Connery şi Peter O'Toole în primele lor filme. Ce mlădiţe mai erau! Sper că n-am exagerat prea tare cu alăturarea celor două fotografii: atunci şi acum. E doar un joc.

Vecină cu un criminal

Nenea Gigel locuieşte într-un sat curăţel - cu drum pietruit şi oameni de tot felul - din judeţul Vâlcea. Are o casă nici prea mare, nici prea mică, vizavi de casa modestă a bunicilor mei din partea mamei. Întotdeauna mi-a plăcut să mă uit lung la casa lor pentru că era acoperită cu mică, adică pietricele mărunte sclipitoare, care lucesc puternic în soare. Şi îmi mai plăcea să stau cu coatele pe gard sau cocoţată într-un par să privesc în curtea lor pentru că acolo întotdeauna se petrecea ceva. Locuiau în acea curte două familii, părinţi şi copii, care aproape tot timpul se certau. Dar nu erau certuri obişnuite, ci cu urlete, bătăi, ocare, scuipături. Bunica zicea: "Hai că începe teatrul!" Ei bine, copil fiind, mă aşezam amuzată să văd piesa de teatru, care dura cel puţin o jumătate de oră.

Cred că aveam 11-12 ani când a avut loc întâmplarea pe care o să v-o povestesc mai jos. S-a petrecut de Sf. Mărie mare (pe 15 august, chiar de ziua mea de naştere). Cred că era 7 sau 8 dimineaţa când am auzit ţipete. Veniseră doi poliţişti pe uliţă, tocmai la casa vecinilor noştri. Nici n-au stat prea mult pe gânduri şi l-au scos pe nenea Gigel din casă doar în chiloţi. Avea în mână o cămaşă albă şi o pereche de pantaloni. Cei doi poliţişti i-au pus cătuşe şi l-au urcat într-o dubă albă. În ziua aceea, aveam să aflu că nenea Gigel, omul acela durduliu şi cu mustaţă, pe care îl salutam în fiecare zi când se întorcea cu bicicleta de la serviciu, omorâse un om. Se certaseră, cu o noapte în urmă, la un pahar de vin, pe o muiere uşuratică din sat, care culmea abia se măritase cu unul foarte "iubăreţ". A se înţelege prin "iubăreţ" că nu a ratat aproape nicio femeie din sat. Aşa că nea Gigel şi taică-su l-au aşteptat pe nenea Bebe (victima - un bărbat înalt de peste 1.90 m, cu părul de un blond murdar, cu o uşoară chelie în faţă, cu un chip livid şi cu ochi de un albastru spălăcit) şi l-au lovit în cap de mai multe ori cu un topor.

Ciudat e că oamenii din sat n-au plâns după mort. Din contră. S-au bucurat pentru că au scăpat de el deoarece le era frică de "namilă". De fapt, nenea Bebe era chiar un om liniştit, tăcut, cu o faţă ştearsă, care n-ar fi făcut rău nimănui. Babele se temeau ca nu cumva Bebe să intre în casă peste ele şi să le violeze. (Îmi sare acum gândul la dl. Bebe din filmul lui Mungiu şi s-ar putea să le dau dreptate acum babelor). Glumesc. Bebe, acest om cât muntele, a fost omorât cu sânge rece şi aruncat într-un şanţ. A fost şi prima oară când m-am dus la o înmormântare. Am avut o curiozitate morbidă să mă uit lung la faţa lui şi la tâmplele lui pline de vânătăi de la loviturile brutale.

Cadavrul începuse să se descompună din cauza căldurii, însă nu prinsese miros pentru că fusese îmbălsămat cu nu ştiu ce substanţă care mă înţepa teribil la ochi. Aveam lacrimi în ochi, nu de durere, ci de la substanţa aceea pentru morţi. I-am pus flori pe piept şi i-am aprins o lumânare. Tot satul a venit la înmormântare. Mortul a fost dus la groapă, criminalul la închisoare. Deşi nea Gigel l-a avut complice pe tatăl său, închisoare a făcut doar el. Tatăl a rămas acasă să aibă grijă de familie, care a continuat să se certe ca la uşa cortului şi să se batjocorească.


Casa unde s-a întors criminalul, după 11 ani de închisoare...

Nea Gigel a primit 25 de ani de închisoare. Acum cinci ani s-a întors acasă şi s-a angajat din nou. Şi-a reluat viaţa, după 11 ani după gratii (pentru că a fost cuminte i s-a înjumătăţit pedeapsa), ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Oamenii l-au salutat şi l-au pupat ca şi cum s-ar fi întors dintr-o lungă călătorie în jurul lumii. Mortul a fost uitat de mult, iar criminalul a devenit ajutor de nădejde în sat. C-aşa e-n viaţă...

Mârâituri de mâţă îndrăgostită

P.S. Acest clip are aproape 17.000.000 de vizionări pe youtube. Funny, nu?

În prima zi a lui 2009

(c) fotozaharia
Mişu între lăbuţele lui Ursache, primit de la Moş Mama de Crăciun.

P.S. La Mulţi Ani! Rate mai mici, salarii mai mari, frigidere pline, multe momente de neuitat, butoaie pline cu vin, dar mai ales cu sănătate. De toate să aveţi parte în anul care tocmai a început. Eu mai vreau niţică ninsoare în ianuarie, iar din luna februarie vreau PRIMĂVARĂ.