Sunt o plimbăreaţă. Sâmbata şi duminica, când se întâmplă să am liber, nu pot sta în casă nici bătută. Echipată (şi nu prea) de plimbare, cu fustă şi cu cizme cu toc, am zis să-l scot în oraş pe Z. Nu în Bucureşti, ci la Târgovişte. L-am tot bâzâit de vreo două săptămâni că vreau să văd acest oraş. Până să ne întâlnim cu prietenii noştri şi să mergem împreună (ei au aflat pe loc şi n-au zis nu când le-am spus de Târgovişte), am fost curioşi să vedem cum e piaţa volantă în apropiere de Cotroceni. M-am ales cu o tufănică de toamnă, frumoasă foc, galbenă, plantată în glastră. Am ajuns la spartul târgului aşa că n-am mai găsit mare lucru. Doar grămezi de mere şi o dugheană, cu „produse tradiţionale din Maramureş”, la care se stătea la coadă. Am mirosit, că de cumpărat nici nu se punea vorba. 40 de lei kilu de cârnaţi. De la mama lor, dar cam scumpi. Apoi, am luat-o agale pe aleile din Cotroceni, cu mâţe multe şi grase, cu frunze, că doar e toamnă, chiar dacă a fost un 1 noiembrie foarte cald, cu 24 de grade. Am căscat gura la casele burgheze şi am cules o frunză mare, cât două palme.
Spre Târgovişte am luat-o prin Mogoşoaia, pe un drum plin de cratere. Zgâlţâind maşina din toate şuruburile, am ajuns la destinaţie după două ore şi jumătate. Asta şi din cauză că am stat după grupuri-grupuri de vaci grase, cu ugere imense, care îşi legănau leneşe fundul fără să se sinchisească să şi-l mute la auzul claxonului. Ne-au încetinit vreo trei-patru cirezi de vaci cu stomacul burduşit de iarbă. La Târgovişte, am oprit în faţa Hotelului Dâmboviţa şi ne-am plimbat puţin prin parc. Am bliţuit urme ale Cetăţii Domneşti de secol 16 sau 17, am mai tras în cadru Mitropolia şi am pornit spre un restaurant căci eram lihniţi. Târgovişte e un orăşel micuţ, liniştit, curăţel, cu blocuri noi şi frumoase. Ceva specific? Turnul Chindiei, pe am apucat să-l vedem doar din maşină pentru că am depăşit programul de vizitare. Şi ar mai fi ( le-am întâlnit şi în alte oraşe, dar parcă nu erau aşa de multe) mii de ciori, care înnegresc cerul şi te înnebunesc de cap cu croncănelile lor. Cel mai bine ar fi să ai la tine o umbrelă ca nu cumva să devii norocosul posesor al unor pete albe şi puturoase.
Am şi uitat cum se chema restaurantul unde am intrat, în special pentru o ciorbă. Dar era micuţ şi cochet, cu mult lemn şi cărămidă roşie. Am cerut ciorbă de potroace şi de văcuţă. „N-avem ciorbă la ora asta” (18.00). De asta ne şi temeam. Aşa că am trecut la felul doi. Bere neagră spumoasă, coca cola cu aromă de migdale şi un fresh de portocale. Felul trei a fost cu surprize. F. a cerut o pastramă de oaie cu mămăliguţă. Oaia s-a dovedit a fi porc. Iar cartofii mei prăjiţi au fost mai mult fierţi. Însă mi-au fost adusi şi cei prăjiţi, din partea casei. Una peste alta, a fost frumos. Şi ne-am săturat chiar dacă nu toată mâncarea a fost pe gustul nostru. La întoarcere am ales un drum nou, fără gropi şi am ajuns la Bucureşti într-o oră şi un sfert şi fără dureri de cap.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu