Căldura şi liniştea serii de la Rucăr

Plănuiserăm ieşirea asta cu o săptămână jumate în urmă. După mai multe variante, am ales Rucăr. Am zis că e aproape şi mai scăpăm şi noi de căldura asta. Când scriu rândurile astea, deşi am ventilatorul dat pe ultima treaptă, mă sufoc. La 30 de grade, noaptea. Rucăr... Încă de dimineaţă au început peripeţiile. Deşi ajungem noi cu 20 de minute înainte la autogară, autocarul era deja plin şi adio rezervarea noastră. Îi zice Z. vreo două şoferului, apoi eu tare în clanţă şi după un telefon, se pare că rezolvăm problema. Aşa... Fac rost de două locuri şi îl mai iau la o rundă de înjurături pe şofer. O doamnă, care a păţit ca noi, avea rezervare, dar a rămas fără loc. Sare cu gura pe şofer şi spune: "Eu am fost respectuoasă cu dvs şi nu am primit loc. Iar alţii vă fac prost şi primesc". Da, îl făcusem prost şi am primit şi loc. Am râs în barbă. Ce mai aventură pe autostradă! Drum în lucru, aglomeraţie. De unde aer condiţionat în autobuz. Opriri dese. Ce să mai... Un început bun. Ajungem şi în Rucăr. Nu-i a bună. Am crezut că scăpăm de căldură şi când colo, aproape 40 de grade şi aici. Căutăm pensiunea. Strâmbăm din nas când o vedem aşa verde şi urcăm la mansardă. Abia seara ne-am dat seama că e frumos. Un geam mititel ne aducea lumină şi răcoare în cameră. Noaptea o minunăţie să dormi în ditamai patul, după o plimbare răcoroasă printr-un parc. În care n-am zăbovit prea mult după ce ne-au tot sunat cumnaţii şi ne-au tot spus că urşii îşi cam fac de cap. Mă gândeam cum o să mă ascund după Z. Că altceva ce puteam face... E, da' până la răcoarea nopţii mai e. Gazda noastră nici prea-prea, nici foarte-foarte, adică prea vorbăreaţă, dar nici foarte enervantă, ne-a propus o ciorbă, o friptană şi o salată, dar noi ce-am zis: Asta vrea să ne ia banii! Şi aşa am pornit la drum, că doar vruseserăm aventură. Mai mult eu. Tot urcăm, tot urcăm. Iar urcăm. Urcăm. Ce v-aţi săturat de atâta urcat? Păi, staţi că mai am vreo 3 km. Şi urcăm. De-abia ne târâm şi parcă se zăreşte ceva. O oază de ceva. O chestie unde se poate mânca. Că restaurant nu se poate numi. Cerem noi acolo puţintică mâncare şi vine chelneriţa şi ne spune pe rând că aia nu are, aia nu are. Da' ce aveţi? Ne umplem burticile, luăm un pic de aer în plămâni şi coborâm. Aşa da. Alunecăm şi facem poze. Multe poze. Pe blogul vecin http://fotozaharia.blogspot.com/. Măi, io mă gândesc aşa. Oriunde te-ai duce, indiferent că nu te răsfaţă nimeni cu bucate alese, ba mai mult bulzul e cam nefăcut sau ciorbă de văcuţă nu mai e, priveşti partea bună a lucrurilor şi încerci să te relaxezi. Şi i-aş spune lui Z: Cu toate astea, e bine că suntem împreună! Până a doua zi nimic neobişnuit. Ca oamenii aşa: mâncat. Iar, la o pizzerie. Dormit, ascultat muzică. Şi atât trebuie să ştiţi. A doua zi căutăm iar să mâncăm undeva. Întrebăm. Tre să ajungem la Gogoşaru'. Tot satu' ştie de Gogoşaru ăsta. Credeam că e mare învârteală, când colo o sărăcie. Bună ciorba de burtă, dar friptura lui Z. cam în sânge. Nu asta a fost dorinţa. S-a găsit un cuţu care să saliveze. La propriu. Am şi eu o problemă. În tot Rucărul ăsta n-am găsit ceva mişto unde să poţi mânca decent. Ce naiba, acum că avem bani la noi. Şi chiar eram dispuşi să dăm. Da' pe ce? Noroc cu Gogoşaru' ăsta că aşa i-am cunoscut pe primaru' satului, poliţaiul, pe însuşi Gogoşaru' - patronul. Probabil era şi preotul cu ei. Era unul cu barbă şi în pielea goală şi asta mă pune pe gânduri că n-ar fi fost totuşi el. Mai stăteau la o bere şi un mic cine ştie ce oameni de afaceri ai comunei... Ajungem pe un deal, cu râu, poteci, brazi şi muzică tare. Numai maşini cu numere de Bucureşti. Admirăm peisajul, ne odihnim şi o luăm din loc. La 15.30 ne întoarcem la Buc. Am uitat să spun că toate drumurile le-am făcut în papuci cu toc. Care apropo s-au ros de tot. A fost bine. O aventură aşa cum ne-am dorit. Cam sărac el Rucărul ăsta, dar frumoase locuri!