vineri, 13 iulie 2007

Norişorii copilăriei


Imaginea asta cu norişorii roşii îmi aduce aminte de copilărie. De casa bunicilor mei de la ţară. Da' frumos mai era! Niciodată nu m-am simţit mai liberă ca atunci. Pe la 10-12-14 ani. Şi cât mi-am dorit să mă fac mare. Să văd cum e să te duci la muncă şi să câştigi banii tăi. Am văzut cu vârf şi îndesat. De câte ori îmi ziceau părinţii: Las' că o să vezi tu când o să fii mare sau O să plângi tu după copilărie... Şi nu e aşa? Prea multe griji, prea mult stres. E greu să fii mare. La 27 de ani. Dar când o să fiu oare pregătită să mă fac mare? Şi norişorii aceia ai copilăriei mele erau fantastici. După-amiaza, după 5, se înroşea tot cerul şi nu mă mai săturam să îl privesc. Aşa, în zgârcenia mea, fugeam după aparatul Kodak, pe film. Doar o poză mă înduram să-i fac. Şi mai stăteam pe verandă. Sau pe pragul bucătăriei. Cât era ziua de mare stăteam numai afară. Ce zile frumoase! După liceu chiar nu cred că am mai avut parte de zile aşa liniştite. Nu mă plâng că acum nu aş fi fericită. Acum e vorba de altceva. De altă stare. Te gândeşti cum să faci bani mai mulţi, cum să cumperi o casă (chiar şi aici în Bucureşti), să-ţi măreşti familia... Atunci aveam doar o grijă: cum să treacă mai repede noaptea şi să o iau din nou la goană, pe coclauri, cu burta goală. Că cine îşi mai aducea aminte de mâncare.

Un comentariu:

Alexandru Zaharia spunea...

"amintirile a la Nica" de care vorbesti cred ca ne batuie pe toti. sa fii mare nu e chiar asa de misto cand chiar esti mare...si mie mi-a placut mereu sa ma uit la cer, in special la norii grasi si albi...am vazut mereu in ei un taram al viselor si al idealurilor.