La ţiganii mei...

Trei zile în familia mea... E numeroasă. Dar foarte prietenoasă şi veselă.


În sfârşit acasă! De când nu le mai văzusem pe surorile mele şi pe mama! Mai-mai să nu mă mai lase să plec. Cică e grea viaţa la Capitală. Iar aici, din 10 tigăi şi vreo cinci cazane de ţuică îţi ridici juma' de casă.


Ce mai viaţă de cal!


Bulibaşa. Adică bunicu'. El le ştie pe toate. Numai să nu-l întrebi ce vârstă are, că mai încurcă anii. Ba 70, ba 75. Alteori 100. Cine mai ştie...


Aaaaa! Regele nostru, Cioabă. Să trăiţi, Majestate! Jurnaliştii ăştia, vă cam dau bătaie de cap.

Deşi am doar trei ani, pot să ridic tigaia asta. Uf, ce grea e! Dar şi când o vinde tata... Ne-am scos. Nu costă mult. Salariul minim pe economie. Cel puţin.


Verişorii din partea tatălui. În curând, o să am un nepoţel.


Cum se vede lumea de la fereastra unui rrom sărac? Tot săracă...


Ciuca bătăilor. Asta sunt. Da' şi supăr pe toată lumea. Cum zic ceva, cum primesc un şut în fund sau una după cap. "Nenea, dai un ban?"


Deşi sunt mare şi am dinţişori în gură, atunci când mi-e foame mă mai folosesc de suzeta mea... Mmm şi ce delicioasă e!

Căldura şi liniştea serii de la Rucăr

Plănuiserăm ieşirea asta cu o săptămână jumate în urmă. După mai multe variante, am ales Rucăr. Am zis că e aproape şi mai scăpăm şi noi de căldura asta. Când scriu rândurile astea, deşi am ventilatorul dat pe ultima treaptă, mă sufoc. La 30 de grade, noaptea. Rucăr... Încă de dimineaţă au început peripeţiile. Deşi ajungem noi cu 20 de minute înainte la autogară, autocarul era deja plin şi adio rezervarea noastră. Îi zice Z. vreo două şoferului, apoi eu tare în clanţă şi după un telefon, se pare că rezolvăm problema. Aşa... Fac rost de două locuri şi îl mai iau la o rundă de înjurături pe şofer. O doamnă, care a păţit ca noi, avea rezervare, dar a rămas fără loc. Sare cu gura pe şofer şi spune: "Eu am fost respectuoasă cu dvs şi nu am primit loc. Iar alţii vă fac prost şi primesc". Da, îl făcusem prost şi am primit şi loc. Am râs în barbă. Ce mai aventură pe autostradă! Drum în lucru, aglomeraţie. De unde aer condiţionat în autobuz. Opriri dese. Ce să mai... Un început bun. Ajungem şi în Rucăr. Nu-i a bună. Am crezut că scăpăm de căldură şi când colo, aproape 40 de grade şi aici. Căutăm pensiunea. Strâmbăm din nas când o vedem aşa verde şi urcăm la mansardă. Abia seara ne-am dat seama că e frumos. Un geam mititel ne aducea lumină şi răcoare în cameră. Noaptea o minunăţie să dormi în ditamai patul, după o plimbare răcoroasă printr-un parc. În care n-am zăbovit prea mult după ce ne-au tot sunat cumnaţii şi ne-au tot spus că urşii îşi cam fac de cap. Mă gândeam cum o să mă ascund după Z. Că altceva ce puteam face... E, da' până la răcoarea nopţii mai e. Gazda noastră nici prea-prea, nici foarte-foarte, adică prea vorbăreaţă, dar nici foarte enervantă, ne-a propus o ciorbă, o friptană şi o salată, dar noi ce-am zis: Asta vrea să ne ia banii! Şi aşa am pornit la drum, că doar vruseserăm aventură. Mai mult eu. Tot urcăm, tot urcăm. Iar urcăm. Urcăm. Ce v-aţi săturat de atâta urcat? Păi, staţi că mai am vreo 3 km. Şi urcăm. De-abia ne târâm şi parcă se zăreşte ceva. O oază de ceva. O chestie unde se poate mânca. Că restaurant nu se poate numi. Cerem noi acolo puţintică mâncare şi vine chelneriţa şi ne spune pe rând că aia nu are, aia nu are. Da' ce aveţi? Ne umplem burticile, luăm un pic de aer în plămâni şi coborâm. Aşa da. Alunecăm şi facem poze. Multe poze. Pe blogul vecin http://fotozaharia.blogspot.com/. Măi, io mă gândesc aşa. Oriunde te-ai duce, indiferent că nu te răsfaţă nimeni cu bucate alese, ba mai mult bulzul e cam nefăcut sau ciorbă de văcuţă nu mai e, priveşti partea bună a lucrurilor şi încerci să te relaxezi. Şi i-aş spune lui Z: Cu toate astea, e bine că suntem împreună! Până a doua zi nimic neobişnuit. Ca oamenii aşa: mâncat. Iar, la o pizzerie. Dormit, ascultat muzică. Şi atât trebuie să ştiţi. A doua zi căutăm iar să mâncăm undeva. Întrebăm. Tre să ajungem la Gogoşaru'. Tot satu' ştie de Gogoşaru ăsta. Credeam că e mare învârteală, când colo o sărăcie. Bună ciorba de burtă, dar friptura lui Z. cam în sânge. Nu asta a fost dorinţa. S-a găsit un cuţu care să saliveze. La propriu. Am şi eu o problemă. În tot Rucărul ăsta n-am găsit ceva mişto unde să poţi mânca decent. Ce naiba, acum că avem bani la noi. Şi chiar eram dispuşi să dăm. Da' pe ce? Noroc cu Gogoşaru' ăsta că aşa i-am cunoscut pe primaru' satului, poliţaiul, pe însuşi Gogoşaru' - patronul. Probabil era şi preotul cu ei. Era unul cu barbă şi în pielea goală şi asta mă pune pe gânduri că n-ar fi fost totuşi el. Mai stăteau la o bere şi un mic cine ştie ce oameni de afaceri ai comunei... Ajungem pe un deal, cu râu, poteci, brazi şi muzică tare. Numai maşini cu numere de Bucureşti. Admirăm peisajul, ne odihnim şi o luăm din loc. La 15.30 ne întoarcem la Buc. Am uitat să spun că toate drumurile le-am făcut în papuci cu toc. Care apropo s-au ros de tot. A fost bine. O aventură aşa cum ne-am dorit. Cam sărac el Rucărul ăsta, dar frumoase locuri!

A murit Bilă

Cum nu ştiţi cine e Bilă? Căţelul lui Mihai Constantinescu. Ştire în exclusivitate pe un post tv, ăla cu telenovelele. Probabil, că văîntrebaţi ce naiba caut pe postul ăla. Cine mă cunoaşte ştie că am făcut o pasiune pentru limba portugheză şi am găsit şi o telenovelă made in Brazil. Toţi vecinii ştiu că mă uit la telenovelă. Sonorul mă dă de gol. Să revenim. Ştire cam la băşcălie aş zice eu. Dar oamenii, adică Mihai Constantinescu, ăla cu "Iubiţi şi câinii vagabonzi", şi nevasta, Mihaela Constantinescu, care apropo îi e şi nevastă, şi concubină, şi prietenă şi amantă, dar nu mai stă cu ea, plângeau cu lacrimi adevărate, înnodate sub bărbie. Lângă Bilă mai erau înmormântate două pisici dragi. Şi se duseseră cu buchete de flori la mormintele necuvântătoarelor... Şi uite aşa s-a apropiat Mihai Constantinescu de cea care i-a fost nevastă 26 de ani. Parcă domnul crai era cu o tipă tinerică de la Etno? Pe cine interesează... Trist e că a murit Bilă. Avea şi o melodie. Nu ştiu versurile, să îmi fie ruşine. Eu când apar la tv? Că mi-au murit Lucas, căţelul, Muţache, pisoiul, Ursoaica, mâţa, alte zeci de pisici, pe care le-am crescut la viaţa mea, găinile lu' soră-mea, oile lu' tataie, iepuraşul lui bărbate-meu. Şi ce mai vedetă aş ajunge!

Îl provoc pe Verbiaj

Să îşi cumpere bicicletă. Într-un post mai vechi, Verbiaj era foarte revoltat că cineva irosea apa ca să ude grădina. Iar bieţii copii din Africa au buza arsă de sete. Deci, îl provoc pe Verbiaj să fie salvatorul Planetei până la capăt. Îl provoc să circule mai puţin cu maşina, care apropo poluează, şi să vină la serviciu cu un mijloc de transport în comun. Sau cu taxiul. Sau cu bicicleta. Da, Verbiaj, e acelaşi lucru cu udatul grădinii. Dacă am folosi apa cu prudenţă, atunci am avea de câştigat pe termen lung din asta. Nu? Dacă am scoate cât mai puţin maşina la plimbare, atunci am respira mult mai mult aer curat în Bucureşti. Şi n-ar mai fi atâta aglomeraţie. Ce zici Verbiaj, eşti pregătit pentru pasul ăsta?

Maroc, Viena, Grecia sau Portugalia. Poate Grecia sau Turcia

Parcă a trecut o veşnicie de la concediu. Cred că nicio lună şi nici n-am avut timp să mă gândesc cum a fost. Muncă până peste cap. Azi mi-a fost lene. Am lălăit-o ca într-o zi liberă. Sincer, mi-e ruşine, dar ştiţi voi vorba aia: Mă vindec. Nu am în minte decât un lucru: unde să mă duc (să ne ducem, eu şi nevastu) în cea de-a doua parte a concediului. Care, dacă toate planurile ies aşa cum ne-am dorit, ar trebui să fie prin septembrie sau octombrie. Nu îmi vine să cred că sunt atâtea ţări de văzut, atâtea locuri de vizitat şi nu pot să pun degetul pe hartă şi să zic: uite aici vreau să ajung. Mă omoară gândul să merg în Maroc. Nevastu vrea la Amsterdam. Mai avem pe listă Viena, Paris, undeva prin Portugalia, puţin din Grecia, ceva din Spania, Turcia. Nu Bulgaria. Nu ştiu ce am de resping Bulgaria. Poate şi Grecia. Parcă am înnebunit. Dar prea mulţi români se duc acolo. 1.000 de euro: atât sunt dispusă să cheltuiesc. Trei zile, poate patru. Vreau să fie de vis. Încă nu ştiu unde şi mi se pare o alegere foarte grea. Aşa de grea, că mi-e teamă să nu rămân acasă. Cum de altfel mi s-a mai întâmplat.

Norişorii copilăriei

Imaginea asta cu norişorii roşii îmi aduce aminte de copilărie. De casa bunicilor mei de la ţară. Da' frumos mai era! Niciodată nu m-am simţit mai liberă ca atunci. Pe la 10-12-14 ani. Şi cât mi-am dorit să mă fac mare. Să văd cum e să te duci la muncă şi să câştigi banii tăi. Am văzut cu vârf şi îndesat. De câte ori îmi ziceau părinţii: Las' că o să vezi tu când o să fii mare sau O să plângi tu după copilărie... Şi nu e aşa? Prea multe griji, prea mult stres. E greu să fii mare. La 27 de ani. Dar când o să fiu oare pregătită să mă fac mare? Şi norişorii aceia ai copilăriei mele erau fantastici. După-amiaza, după 5, se înroşea tot cerul şi nu mă mai săturam să îl privesc. Aşa, în zgârcenia mea, fugeam după aparatul Kodak, pe film. Doar o poză mă înduram să-i fac. Şi mai stăteam pe verandă. Sau pe pragul bucătăriei. Cât era ziua de mare stăteam numai afară. Ce zile frumoase! După liceu chiar nu cred că am mai avut parte de zile aşa liniştite. Nu mă plâng că acum nu aş fi fericită. Acum e vorba de altceva. De altă stare. Te gândeşti cum să faci bani mai mulţi, cum să cumperi o casă (chiar şi aici în Bucureşti), să-ţi măreşti familia... Atunci aveam doar o grijă: cum să treacă mai repede noaptea şi să o iau din nou la goană, pe coclauri, cu burta goală. Că cine îşi mai aducea aminte de mâncare.

Senzaţional! Bucureştiul se scufundă!

De data asta nu e de la OTV. E de la mine. Chiar plouă şi la mine în cartier. Acum, la ora 23.40. O veste bună că s-a mai răcorit. Ba două veşti bune. Au ce să mai dea televiziunile şi ziarele. Că săracii copii de la Năvodari se cam săturaseră de atâta sughiţat.

Plouă cu morţi în Bucureşti

Unde altundeva putea să se întâmple. Tocmai mă gândeam ce fac cumnaţii mei. 22.30. Primesc un telefon. "Da' ce furtună a fost în Bucureşti!" zice soră-mea. "Unde, mă?" zic eu. Că la mine în Vitan au zburat oleacă nişte frunze, e adevărat că s-au cam îngrămădit nori grei prin faţa geamului, s-a ţârâit cu ceva stropi şi gata. Ei şi nişte fulgere plăpânde acolo. "Dă, fată, pe Pro tv!" mă chinuie soră-mea. "Capitala răvăşită", "Un mort", "Inundaţii". Ce să mai. Potop în toată regula. Şi uite aşa chiar mi-am pus întrebarea "Io unde eram?" A! E mare Capitala asta. Într-o parte e soare şi în alta mor oameni. Nu ştiu cum se întâmplă că atunci când dă un strop cât gutuia se inundă până şi creierii autorităţilor. Şi mai zici să nu te duci la Paris pe vremea asta. Norocoşi mai sunt unii.

Negresa de duminică

Ce face o gospodină duminica? Trebăluieşte prin casă. Asta în cazul în care nu se duce la muncă... După o doză bună de butonare şi de luat de n-şpe ori canalale de la tv, şi în sus şi-n jos, după o încercare de somn, cu pisoiul pe pernă, mă ridic. Caut repede o reţetă de negresă. Internetul să trăiască! Una simplă, fără prea multe ouă. Patru. Mă rog, trei, că pe unul l-am mâncat la cartofii prăjiţi şi salata de varză. Calmă şi nu prea. Mă apuc de negresă. Cred că e prima oară când încerc. Super!!!!!!!!! Mi-a ieşit. Delicioasă!!!!!!!!!!!!! Cu nucă şi glazură. Ce s-o mai lungesc. Priviţi şi salivaţi.

Nikita. Nu Stănescu. Nu Mihalkov.

De când vreau să scriu ceva despre fătuca asta indecentă. E Nikita. Nici pe departe nu seamănă cu personajul de film. Aia blondă şi slăbănoagă. Asta e, bine tot blondă, dar grasă, bondoacă şi cu gura mare. Ca să scoată numai prostii. Îmi zice cumnată-miu pe mess: "Dă pe Acasă". Nici nu mă gândeam să văd altceva. La ştirile astea senzaţionale cu ţâţe, picioare, vulgarităţi, bâlbâieli şi tot tacâmul nici n-ai cum să te plictiseşti. Să revenim. La Nikita. Fata aia bătută de soartă, cu duşmani mulţi şi care a luat viaţa în propriile mâini de la o vârstă fragedă. Săraca fată vulgară. Mai grav este că televiziunea sus-numită o bagă în seamă. Păcat că nu îşi dă şi ea seama că oamenii ăştia îşi bat joc de ea şi chicotesc când aud ce prostii poate Nikita asta de cartier să scoată pe guriţă. O văzui în toată splendoarea. Ridicându-şi tricoul, lăsând să se scurgă sânii pe burtă în jos, unduindu-se în apă, pe apă şi pe sub apă. Cântând. Aoleu!!!!!!!! NU! A făcut-o televiziunea şi p-asta vedetă. Două muierici au sărit să-i ceară şi autograf. Au şi pupat-o. Mâine-poimâine o vezi cu bodyguard. Să te spânzuri de râs când o arată în biserică aprinzând o lumânare şi spunând "Tatăl Nostru" cu găleţi de lacrimi curgând pe obraz. Aşa-i Nikita. E fată bună ea, dar când tace şi când n-o vedem pe la televizor.

O doamnă în lumea ei

Tare mult aş vrea să o întreb pe tanti asta cine e. Ce a fost la viaţa ei, dacă are copii, dacă a avut vreodată casă. De când o ştiu e tot pe drumuri... Tanti asta, spre deosebire de altele ca ea, să zicem nespălate, zdrenţăroase, acolo în lumea lor, are ceva care mă face să mă opresc de fiecare dată când trec pe lângă ea. Nu ştiu, poate că îmi place să o văd citind. E chiar pasionată. Zăboveşte la câte o pagină şi chiar a făcut o pasiune pentru ziare. Îmi mai place că are mereu căţei în jur. Ei, şi-o bere... Femeia asta, şi sunt sigură că aşa este, nu a stat mereu pe stradă. Mai e ceva ciudat la ea. N-am văzut-o niciodată cerşind. Cred că într-o zi o să mă aşez lângă ea şi o să stau pur şi simplu. Femeia asta a fost cândva normală. O doamnă.

Olguta de doi bani şi ciorba de fasole de 1 milion

(c) fotozaharia

Mă cheamă Olguţa, am două codiţe şi sunt rest la pâine... Mamă, cât mă enervează ăştia care n-au să-ţi dea rest. "N-am două mii....", se miorlăie mai tot timpul vânzătoarele. "N-am o mie, n-am trei mii". N-am, n-am. Dacă mă duc şi eu şi zic: n-am să vă
dau 7 mii pe pâine. A? Aşa deci.... M-am ales cu Olguţa. Restul meu la pâine. Noroc că e o bomboană simpatică îmbrăcată în ciocolată şi înăuntru un jeleu delicios de banane. Am mai cerut una, la 2 bani, căci atât face. Şi dacă n-are să îţi dea rest trei mii sau patru tot o Olguţa primeşti. Dar ce te faci când te duci frumuşel la cantină, cu burta goală, pofteşti la ciorbă de fasole şi pămpălăul de casier, că aşa avea mutra, scotoceşte şi îţi arată că nu are să îţi dea rest la o biată hârtie de 1 milion. Şi totuşi proprietarul vrea să scape de ea (întâmplare adevărată. Am fost martoriţă. Verbiaj ştie. Scuze, ţi-am luat-o înainte, dar nu m-am putut abţine). "Ce doriţi întreabă bucătăreasa?" "O ciorbă de fasole", zise flămâzelul. Şi tot el trist: "Dar n-are să îmi dea rest la 1 milion..." Ridică şi tuta asta din umeri. Mergem la o altă cantină. Acolo, pentru o ciorbă de fasole (păi să vă spun că meniul era tras la indigo de la cealaltă cantină, mai la deal cu vreo 50 dă metri) trebuia să stai la coadă juma' de oră. Şi uite aşa a rămas omu' cu milionul în buzunar. Păi, nu e păcat?

Toaleta barfelor

M-am simtit ca-n Ally McBeal. Toaleta de unde poti så afli cele mai tari bârfe. Dupå atâta apå de la Cumpåna, desi am tot amânat drumul pânå la camera necesitåtilor, s-a întâmplat inevitabilul. Aglomeratie mare la baie. Cum toate camerele de nevoi erau ocupate, pe una mai scria si “Defect”. Ca tot omul, ies så må spål pe måini. Discutii aprinse. Bârfa-bârfelor. Fetelor nu o så vå vinå så credeti ce am aflat. Cele mai tari si la modå anticonceptionale. “Jasmine”, cred cå asa se scrie. Am tras cu urechea, bineînteles, nu cå m-ar fi interesat så folosesc asa ceva, dar så mai aflu una-alta despre treburile muieresti. O fatå îmbråcatå ca de iarnå, cu pulover de lânå si pantaloni grosi, plus bluzå si cine stie ce izmene pe dedesubt (fac o parantezå cå e mare nevoie: fata voia så iaså în evidentå, nu glumå, pe cåldurile astea) se låuda cåtre o altå suratå cum cå ea numai d’astea ia. Asa i-a recomandat doctorita ei, cicå e prietenå la cataramå si o sunå în fiecare zi. Ce så mai! Vå dau un sfat. Nu ocoliti toaletele, zåu asa, cå nici nu stiti ce o så audå urechile. Pe cine a dat sefu’ afarå, cine cu cine s-a cuplat sau detalii picante despre noaptea trecutå.

Maneaua, fotbalul şi ciorba

(c) fotozaharia

La muncă mai nimic de lucru, aşa că o zbughi spre casă. Înaintea bărbatului. Ca o nevastă harnică ce sunt, nu mi-am pus şorţul, dar tot în bucătărie am intrat. De data asta nu o să mai scriu reţeta borşului de pui cu legume şi tăieţei sau a mâncăricii de cartofi, tot cu pui. Vreo două ore cât am stat în bucătărie nu m-am plictisit. Pisoiul mi-a ţinut de urât, iar de muzică nu mai vorbesc. E un magazin printre blocurile din Vitan unde se adună băieţaşii şi fetiţele să bea o berică şi să asculte muzică. Zic ei. Vin cu maşinuţele scumpe de la tata, lasă uşile deschise şi dă-i cu muzichie d'aia aleasă. "Pentru Guţă, pentru Salam, pentru toţi prieteeeeeeeeeeeeeeniiiiiiiiiiiiii mei...."Da, maneaua noastră de cartier. Ce s-o asculte ei liniştiţi încet sau la căşti. Dă-o, nene, tare, s-audă toţi vecinii. Curios, dar nimeni n-a ieşit la geam să tragă vreo ocară sau să cheme poliţia. La un pas de petrecăreţi o mână de puşti dau cu mingea într-o uşă de garaj de sună şi apa în cap de nervi. Îmi văd de ciorba mea. Manea-manea, dar să mai varieze şi ei. Nu doar vreo trei melodii şi alea amărâte şi ţipate. Hai că aveau şi o uşoară. Nelly Furtado. Singura. A tot cântat-o şi p'asta că am învăţat şi versurile. Recital de manea în fiecare duminică. Acum e şi vacanţă. Şi tot aşa trei luni de acum încolo o să tot petrec. Păi data viitoare ştiu. Trec mai întâi pe la magazin şi îmi iau şi eu o bere.

Cordon bleu perpelit în unt

(c) fotozaharia

Primul meu post pe acest blog va fi, cum desigur se aşteaptă cei care mă cunosc, despre mâncare. Nu am mania restaurantelor. Însă, mai sunt şi scăpări. Aşa deci... Atunci când am drum la restaurant primul lucru pe care îl fac este să citesc meniul. Nu doar ca să aleg un anume fel de mâncare. Am o mare pasiune: citesc cu atenţie ingredientele. Mai trag cu ochiul şi în farfuria oamenilor. La cantina de la serviciu la fel. Mă zgâiesc în recipientele cu mâncare şi bag la cap. Acasă, pun în practică. Aşa se face că m-a plesnit talentul culinar într-o seară şi am zis să încerc un cordon bleu. Greu de făcut? Nici vorbă. Pentru cei care vor să încerce acasă, am să vă zic şi reţeta. Mai ales că cineva m-a rugat în mod special. Deci... Se iau două bucăţi piept de pui. Se taie în două. Să fie subţiri cele două părţi ca să se poată prăji în voie. Umplem miezul puiuţului cu şuncă afumată şi felii de caşcaval afumat (după pofte), învelim bine conţinutul, dăm bucata prin făină, apoi prin ou şi pesmet. Se înmoaie unt suficient în tigaie, se lasă puţin la răcit şi de-abia apoi se aşază frumos bucata la prăjit. Atenţie, la foc mic. Se întoarce şi pe o parte şi pe cealaltă. Ce să vă zic: Imaginea spune totul. A ieşit o minune. Pofte mari!