Tanti Elvira mă urmăreşte

În luna februarie a acestui an am încercat să aflu mai multe despre celebra tanti Elvira de la Brăila (aici reportajul). Am întrebat rude şi oameni pe stradă. N-am avut succes. Însă, la comentariile postului meu am avut surprize. Daniela mi-a lăsat versurile faimosului cântecel. Îi mulţumesc.

La noi la Braila, la tanti Elvira
Usor se castiga lira,
Barbatu’ saracu munceste cat patru
Femeia se plimba cu altu.
La noi la Braila, la tanti Elvira
Usor se castiga lira,
Barbatu’ saracu. munceste cat patru
Femeia se plimba cu bacu’
aaaa iaaa ia iaaa
la noi la Braila (cielito lindo)
La noi la Braila la tanti Elvira
Usor se castiga lira
(bis)
(solo meserias de acordeon)
La noi la Braila, la tanti Elvira
Usor se castiga lira,
Femeia munceste, barbatu’ plateste
Ce bine-i la noi la Braila.
La noi la Braila, la geam la Elvira
Usor se castiga lira,
Femeia iubeste, barbatu’ plateste
Ce bine-i la noi la Braila.
aaaa iaaa ia iaaa
la noi la Braila (cielito lindo)
La noi la Braila la tanti Elvira
Usor se castiga lira

Cercei arşi

Dragii mei iepuraşi nu au urechi pentru că le-am smuls cu bună ştiinţă. De ce? N-am putut sub nicio formă să atârn cerceii în urechi (în ale mele), aşa că i-am lăsat pe blănoşi fără podoabe. Acum seamănă cu nişte pui blegi de pisică.


Să nu ziceţi că doar mă laud cu ceea ce fac şi-mi iese. Uite că le mai şi ard. :)

(c) Fotografii de Petisa

Pe la ora 12.00 m-am apucat să fac cercei. M-am aprovizionat vineri de la Casa Retro (care e casă doar cu numele pentru că magazinul cu tot felul de mărunţişuri e amenajat în garajul casei, dar e-o nebunie acolo) cu pastă de modelat, tortiţe şi sclipici. Azi, la prânz, am modelat trei perechi de cercei: pisicuţe - obsesia mea, fluturi şi cireşe. I-am băgat la cuptor 15 minute şi când a trecut timpul am zis să verific dacă s-au copt cerceii mei. În bucătărie, un fum cumplit. Şi un miros... Când am scos tava cu cercei aproape toţi erau tăciune. De nefolosit. I-am aruncat şi cu greu m-am apucat de alţii. Am reuşit să mai fac doar două perechi: cireşele - care mi-au ieşit - zic eu - şi nişte iepuraşi, fără urechi şi cam curbaţi. Acu', spre seară, m-am băgat iar la bucătărie să fac mazăre cu pui şi cu mult mărar şi când să desfac sticla cu bulion, hop cuţitul afurisit a fugit în deget. Io zis să mă opresc aici că cine ştie ce mai păţesc până diseară.

Cum poate să fie un leasing plăcut

(c) Fotografie de Petisa
:):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):)
În caz că nu vă prindeţi, sub ambalajul negru e ciocolată.

Verde

(c) Fotografie de Petisa

De ce nu mă mai enervez?

De vreo câteva luni bune nu mă mai enervează nimic. Nu mai sunt stresată, nu mai sunt nervoasă, nu mai am dureri în piept. Nu m-am enervat deloc astăzi că de-abia am respirat la metrou, că m-am frecat de toţi tatuaţii, cu păr subraţ, de muncitorii cărora le miros picioarele a câine mort, de doamnele care n-au loc şi te împing cu poşeta. Nu! Am fost chiar liniştită şi m-am gândit la ale mele. Nu mă mai enervez nici când văd grase, mă, dar grase-rău, de le ies şuncile peste tot, că poartă tricouri mulate ca să li se vadă ţâţele mari şi pantaloni mulaţi să li se vadă curul cum atârnă de pământ. N-am nimic cu bietele fete că au ajuns aşa, dar să se îmbrace normal, se poate? Nu mă enervez că un kilogram de căpşuni, după care sunt moartă, la orice oră şi în orice anotimp, costă 7 lei şi nu îmi vine să îmi iau în fiecare zi. Nu mă enervez că mi-a venit întreţinerea mai mare ca astă-iarnă şi cu o cheltuială în plus - 34 lei canalizarea. Habar n-am ce înseamnă asta. Chiar nu pot să-mi explic de ce nu mă mai enervez şi sunt atât de liniştită. Să fie oare că mă apropii de 30 de ani şi mi-a venit mintea la cap, să fie oare că e vară şi că mi-au răsărit seminţele în ghivece, să fie oare că am chef tot timpul de plecat, să fie oare că mă gândesc mai puţin la lucrurile astea dăunătoare şi mai mult la viaţă? Bunica avea o vorbă: ai intrat în anul morţii! Ca o glumă, e bună. Dar mai am... Aşa că trebuie să găsesc un alt motiv pentru starea asta a mea de bine.




(c) fotografii de Petisa

P.S. Am o tufă de iasomie sub balcon şi nu mă mai satur s-o privesc şi aud - la ora 9.00 seara - cum cântă păsărelele. Pe mai multe voci.

Ce bine miroase la Veliko Târnovo!

Nu exagerez deloc. Miroase a iasomie, a salcâm, a trandafiri, a soc. Veliko Târnovo este primul oraş bulgăresc pe care l-am văzut. Recunosc că am mers în Bulgaria cu o oarecare strângere de inimă şi mai mult convinsă de fotografiile văzute la Lucian. În plus, distanţa de la Bucureşti la Veliko e foarte mică. În două ore şi jumătate am ajuns în oraşul vechi al Bulgariei, foarte curat de altfel, foarte îngrijit, plin de flori, de oameni îmbrăcaţi tradiţional, dar şi de oameni dubioşi, pe care i-am văzut la colţ de bloc. Însă dacă îi ignori, şi ei te ignoră pe tine. La castelul din Veliko am căscat gura vreo oră, amorţiţi de căldură. N-apuci să vezi mare lucru pentru că e un domeniu întins, dar te bucuri din plin de verdeaţă şi de casele vechi şi colorate, construite pe dealuri. Apoi, ne-am plimbat prin centru, unde era nu ştiu ce sărbătoare, era destulă lume, dar nu sufocant. Apoi, am străbătut străduţe mai puţin umblate de turişti şi ne-am holbat la căsuţele frumoase ale bulgarilor. O să vedeţi printre fotografii o imagine cu multe portrete de oameni. Ei bine, aceştia - bieţii de ei - sunt decedaţi. Unii mai bine de doi ani. La bulgari există un obicei: portretele morţilor sunt "trase la xerox", completate cu datele defuncţilor şi apoi lipite pe garduri, pereţi sau copaci. Dragilor, omu' cât trăieşte îşi mai şi schimbă părerea. Dacă până acum am respins total ideea de a vizita Bulgaria, acum mai vreau o porţie. Una mică, însă mai vreau. Balcic e pe lista noastră. Cât despre bulgari... Nu sunt cine ştie ce oameni civilizaţi, ne asemănăm mult, dar se pricep la turism. Şi ne-au cam luat faţa. Nu suntem în stare măcar să plantăm tufe de trandafiri. Păi d'aia e mai bine la altul decât la tine. La fotozaharia găsiţi mult mai multe despre păţaniile noastre la Veliko Târnovo, despre ce să vedeţi dacă aveţi gânduri de plecare pentru o zi, dar şi unde să mâncaţi bine (la restaurantul Ego). Atenţie însă la porţii. Sunt imense!


























(c) fotografii de Petisa

Ce vrăji am mai făcut în seara asta

Mi-a luat vreo trei ore să dau o formă acestor cercei şi să-i pictez. Mai am să-i dau cu lac şi să le pun tortiţe. :)
(c) fotografie de Z.

Cum arătam la şase ani

O fotografie la care ţin foarte mult, iar pe doamna învăţătoare cu părul creţ şi foarte blândă, care-şi aducea piepten de acasă şi mă pieptăna în fiecare zi (nu pentru că aveam părul încâlcit, ci pentru că îi făcea plăcere), am iubit-o cu adevărat. Nu-mi mai aduc aminte cum o chema, însă îmi aduc aminte că eram moartă să stau în preajma ei şi să o ţin de mână.

Şi asta sunt eu, probabil la cinci sau şase ani.

În mina de la Cacica

În Bucovina cea frumoasă de care m-am îndrăgostit în concediul trecut există o localitate cu nume de gagică: Cacica, la 17 km de Gura Humorului. Mi-a plăcut cum sună şi am zis să-i vedem minunăţiile. Faţă-n faţă cu Biserica Catolică, o altă mândrie a roşcovanilor din Cacica, se află mina. În fundul curţii e o clădire care împrăştie un miros puternic de sare pe care scrie "Puţ". Acolo, ne-a întâmpinat ghida, care ne-a spus că avem de coborât 200 de trepte, adică vreo 27 de metri până în mină, unde nu sunt mai mult de opt-nouă grade, iar pereţii gri sunt tapetaţi cu broboane de sare sau cu perdele mari şi albe, tot de sare. De la ghidă am aflat că este singura mină din ţară cu sare gri, că a fost săpată manual de polonezi şi că există provizii de sare pentru încă cinci sute de ani, în fiecare zi extrăgându-se opt-zece kg de sare. În mină au fost amenajate o biserică cu altar, un teren de sport şi o sală de festivităţi. Mai există şi un lac sărat, plin de bani aruncaţi de oamenii care şi-au pus dorinţe. Mi-a plăcut foarte tare, mai ales că a fost pentru prima oară când am coborât într-o mină de sare.












(c) fotografii de Petisa şi de Z.

Cât de frumos e la ţară!

Dacă nu reuşim să plecăm din România, o să ne luăm o căsuţă la ţară. Unde a atâta linişte şi e atâta verdeaţă... Unde e aer curat şi miroase a flori şi a pomi înfloriţi. E aşa de frumos să stai pe o băncuţă înconjurat de atâta natură. Şi ce bine miroase după ce îi toarnă o ploaie sănătoasă de vară. Până şi grătarul e mai sănătos la ţară. Iar vinul de un roşu închis are o aromă... Râdeam într-o zi cu Z. că tare aş fi vrut să fie posibil să adun într-o sticlă diverse mirosuri. Aş umple o cămară cu sute de sticluţe cu etichetă albă pe care să scrie: aromă de iarbă verde, aromă de cireşi sălbatici, aromă de soc, aromă de tei, aromă de salcâmi...

















(c) fotografii de Petisa
Surprinse în satul Comăneasca, din judeţul Brăila.