Fără televizor

Am citit în National Geographic că abia în anul 1900 s-a pronunţat prima oară cuvântul "televiziune". Primul aparat care semăna oarecum cu un televizor a apărut în 1928, în SUA. Francezii au avut şi ei propriul aparat în 1929. De atunci, televizorul a trecut prin numeroase transformări, de la an la an (vedeţi mai sus diferite aparate). Se pare că în 2013, ecranul unui televizor va avea grosimea unei hârtii.

Ieri, n-am deschis deloc televizorul. În ultima săptămână, adunat, am stat o jumătate de oră. Am butonat şi n-am găsit nimic care să-mi placă. Mi-am dat seama câtă vreme pierdeam aiurea zgâindu-mă pe la toate prostiile de emisiuni şi filme de care abia dacă îmi aduceam aminte nu a doua zi, ci la două ore după ce le-am văzut. Şi mai ziceam că era rău că Ceauşescu ne dădea cu porţia două ore de divertisment, pe care de altfel le aşteptam salivând pe lângă televizor. Acum, am ajuns să nu mă mai uit deloc şi vorba aia programe sunt non-stop.

Când eram mică-mică, mă bucuram nespus când începeau desenele animate. Bunica ne făcea, mie şi surorii mele, gogoşi pudrate cu zahăr, ne cocoţam în vârful patului, aproape de sobă şi nu ne dezlipeam ochii de ecranul alb-negru al televizorului pe lămpi, care mergea cu pumni şi cu antena ţinută de tataie. Eram moartă după magazinul duminical şi aşa am ajuns să-i cunosc aproape pe toţi folcloriştii noştri.

În '89, am auzit la radio că e Revoluţie în ţară. De parcă ştiam ce e aia la 9 ani. Ţin minte că televizorul nostru pe lămpi se arsese. Degeaba i-am dat pumni, că tot n-a mers. Am petrecut sărbătorile de iarnă la fratele lui tataie, care avea un televizor bun. Adunaţi în jurul unei mese cu piftie şi carne afumată, am urmărit primul program prelungit de divertisment, cu dansatoare aproape goale (îşi permiteau să apară doar cu nişte pene pe ele pentru că nu mai era doamna Elena să fie geloasă) şi filme din alea mai nud. Mi-aduc aminte două figuri de actori: Ion Caramitru şi Mircea Diaconu. Nu mai ştiu ce film era. Ceva cu prostituate.

Apoi, a venit "Dallas-ul". Între timp, bunicii mei reparaseră televizorul. Dar n-a ţinut prea mult şi iar s-a stricat. Aşa că am văzut nebunia asta de serial pe la vecini.

Părinţii mei au cumpărat televizor color destul de târziu, cred că eram prin clasa a şasea. Mă uitam şi la meciurile de fotbal (pe care nu le suportam deloc) doar să văd gazonul verde şi jucătorii îmbrăcaţi atât de colorat. Şi cablu am avut destul de târziu, cred că prin clasa a XI-a. Am suferit atât de tare atunci... La ora de engleză, profa ne-a întrebat pe fiecare la ce seriale ne uitam. Erau la modă "Familia Bundy" şi "Mash". Eu nici măcar n-auzisem de ele, darămite să le mai văd dacă n-aveam cablu. Am zis şi eu că mă uitam la amândouă. Privind în spate, a fost mai bine aşa. Am avut timp pentru citit şi pentru învăţat. Apoi, a venit şi cablul. Bănuiţi care a fost povestea de atunci, pentru că seamănă cu a multora.

La facultate, timp de patru ani, n-am văzut televizorul la faţă. Habar n-aveam de ceea ce se întâmpla în ţară. Nu ascultam nici la radio. Aveam un casetofon, la care puneam câteva casete pe care le tocisem de la atâta ascultat. Şi viaţa mea a fost frumoasă. Cu multe plimbări, cu petrecut timp în bibliotecă, cu lungi discuţii cu prietenii. Încerc acelaşi lucru acum. Şi ştiţi ceva? Timpul trece altfel. Mai frumos.