De la Julieta, la mop

Dacă n-aş fi avut meseria pe care o am în prezent, probabil aş fi făcut ceea ce am învăţat în facultate (restaurarea-conservarea patrimoniului). Asta s-ar traduce astfel: aş fi fost un „doctor” de oale şi ulcele la vreun muzeu şi puneam cap la cap cioburi din neolitic şi din alte culturi dispărute. Deşi mi-ar fi plăcut să fiu medic, poate şi chirurg pentru că nu leşin când văd sânge şi nici nu vomit când văd maţe p-afară. Sunt migăloasă şi îmi place treaba făcută bine. Mi-ar mai fi plăcut să fiu profesoară (de istorie, pentru că am terminat şi această specializare). N-a fost să fie pentru că m-am dus prea târziu să-mi depun dosarul pentru concurs. Şi anul următor, mi-am găsit altă slujbă, e drept, puţin mai bine plătită.

Când eram mică, visam să ajung astronaut, să zbor printre stele, cu nave spaţiale şi alte nebunii. Am citit (nu bag mâna în foc că am reţinut mare lucru) o grămadă de cărţi şi atlase cu denumiri ciudate de stele şi galaxii. În facultate, mi-aş fi dorit să ajung actriţă. În primul an, am făcut parte dintr-o trupă de teatru şi m-am pregătit pentru rolul Julieta din „Romeo şi Julieta” de Shakespeare. N-am trecut de scena cu balconul. O încercare timidă am avut şi în clasa a VIII-a când mama, după ce am bătut-o la cap multă vreme, m-a dus la directoarea unui teatru din Rm.Vâlcea. Tipa m-a pus să-mi imaginez că adun floricele şi să ţopăi în patru colţuri. Mi s-a părut atât de stupid că i-am zis că nu pot să-i imaginez floricele pentru că trebuie să le văd. M-a mai pus să recit „Căţeluş cu părul creţ” (în clasa a VIII-a). Am râs. A doua oară nu m-am mai dus la ea şi am urât actoria.

Mama şi-a dorit ca fiica ei cea mare, adică eu, să ajungă avocat. M-am dus la meditaţie la istorie cu gândul să dau la Drept. Nu m-a ţinut mult pentru că nu-mi plăcea istoria. Aşa că, am abandonat ideea de a da la Drept. Ca o ironie, am ajuns să fac patru ani de istorie, cu ultimii doi, specializare muzeologie. Experienţa cu muzeul este tristă. Imediat după ce am luat licenţa, am ajuns la Bucureşti să-mi găsesc de lucru. Am făcut o listă cu muzeele din Capitală şi am zis să le iau la rând, poate au nevoie de un restaurator-începător. Mă pricepeam la ceramică. La textile e migălos, la lemn, metal şi carte, e foarte greu. M-am oprit la Muzeul Naţional de Istorie, vizavi de CEC, unde l-am căutat pe director pentru un job (prost plătit de altfel, 2.800.000 lei). Acesta mi-a spus nonşalant că toate locurile sunt ocupate şi că „avem oamenii noştri”. Am ieşit cu coada între picioare şi mai-mai să plâng. Am renunţat să mă duc pe la alte muzee.

În urmă cu cinci ani, eu şi Z. găsiserăm un anunţ în ziar cum că au nevoie la Carrefour-ul din Grozăveşti (era în construcţie) de personal la curăţenie. Ofereau 4.000.000 de lei, plus bonuri de masă. Am făcut noi socoteala şi cum stăteam în cămin pe-atunci şi nu plăteam nimic pentru că mama lui Z. lucrează în învăţământ, ieşeam destul de bine cu banii. Am printat CV-uri şi ne-am dus la interviu. Domnul care se ocupa de treaba asta ne-a măsurat din cap până-n picioare şi ne-a zis să mai căutăm pentru că avem studii şi e păcat de noi. Ori dacă nu găsim, să venim din nou la el, că ne angajează, ne-a promis omu’ atunci. Dar dacă găsim între timp să îl anunţăm şi pe el. Între timp, am găsit, mai prost plătit ca la Carrefour, dar era ceva pentru studiile noatre. Asta ca să nu facă mama vreun atac de cord că fata ei cu două facultăţi a ajuns să dea cu mopul prin magazine. Ori eu n-aveam nicio jenă în acest sens. Căutam un loc de muncă, atât. De cinci ani, fac aceeaşi meserie. Câteodată îmi place, câteodată nu. Nu implică mop, ci aşa mai pe studiile mele, dovadă că mama este bine, sănătoasă şi cred că şi mândră de mine.