Cinci ore prin Budapesta

Călătoria la Budapesta nu a fost plănuită. N-am avut timp să mă gândesc prea mult la propunerea surorii mele de a străbate ţara din Bucureşti şi până la Budapesta cu maşina (au fost 1.800 de km). N-am avut timp nici să caut pe internet ce obiective ar fi vizitat în ţara vecină. Am aruncat doar câteva haine într-un rucsac şi am plecat mai devreme de la serviciu, vineri după-amiaza. Pe la ora 17.00, eram cu Z. în maşină, în drum spre Vâlcea, să-i luăm pe soră-mea şi pe cumnate-meu spre Lugoj, la fratele lui cumnate-meu, unde aveam să înnoptăm. La ora 19.00 am pornit spre Lugoj, foarte entuziasmaţi şi dornici de aventură. Pentru că aşa urma să fie. Pe Valea Oltului a început să plouă şi la un moment s-a transformat în ninsoare. Ne cam pleoştiserăm când am văzut halal de vreme, mai ales că aveam în faţă sute de kilometri. Pe la Sibiu, ninsoarea s-a potolit. La Lugoj, am ajuns noaptea-târziu. Ne-am pupat cu rudele din Banat, am mâncat un Raffaello făcut în casă şi plăcintă cu mere şi, după câteva vorbe aruncate printre căscături, ne-am aruncat în paturi. Doar pentru patru ore. Căci, pe la 5 dimineaţa, s-a dat trezirea. La şase eram în maşină, în drum spre Ungaria.




Era pentru prima oară când ieşeam cu maşina din ţară şi a treia călătorie peste hotare. Emoţii am avut cu caru'. Am mers prin Szeget, un oraş curat, care era doar încălzirea pentru ce urma să văd la Budapesta. Să trec mai repede la subiectul Budapesta. N-am avut nevoie de GPS pentru că D., cumnate-meu, îşi făcuse temele şi a dus toată gaşca fix unde trebuia. Am rămas cu gura căscată încă de la metrou. Eu circul cu metroul în fiecare zi la Bucureşti, timp de o oră până la serviciu. Asta numai dus. Şi pot să spun că la Budapesta altul e aerul la metrou. Reclame colorate pe toţi pereţii, scaune în culori diferite în fiecare staţie, tren care vine la 2-3 minute. Deşi vagoanele nu arată ca la Tokyo, înăuntru scaunele sunt tapiţate, iar oamenii îşi găsesc un loc fără să se împingă sau să se înjure printre dinţi. Apoi, scările rulante arătau într-un anume fel, parcă desprinse din filmele SF.

La suprafaţă, am fost copleşită. Cum am dat cu ochii de lumină, mi-a ieşit în faţă Palatul Parlamentului (la noi Casa Poporului, care e o glumă în comparaţie cu dantelăria rudei din Budapesta). Am avut la dispoziţie foarte puţin timp pentru a vedea o bucată din Budapesta. Doar cinci ore. Ce să vezi mai întâi? Am luat-o uşor de-a lungul Dunării curate şi albastre, plină de vapoare, vaporaşe şi barje. Pe malul drept al Dunării, cum mergi spre Podul cu lanţuri, se vedeau numai turnuri, turnuleţe şi clădiri care împrăştiau peste tot stropi mari de istorie. În jurul meu, oameni de toate felurile: germani, mulţi italieni şi spanioli, francezi, chinezi. M-am simţit în largul meu, cu aparatul la gât şi exclamând cu voce tare ori de câte ori eram impresionată de ceva. N-am simţit niciun moment vreo privire grea din partea vreunui ungur sau a altcuiva.


Am urcat cu funicularul la Castelul Buda. Cât vedeai cu ochii muzee, sinagogi, clădiri colorate, monumente. Ungurii au cu ce să se laude şi nu contenesc să facă bani din frumuseţile lor. Un miros plăcut de zahăr ars ne-a ademenit spre o căsuţă unde era coadă. Acolo, se cocea kurtos kolac din Transilvania. Am mâncat cu două guri şi jumătate dintr-unul, pudrat cu nucă măcinată şi zahăr. Apoi, m-am zgâit după suveniruri. Am dat roată castelului Buda, am ascultat muzică simfonică şi am străbătut o străduţă pavată (asemenea Lispcaniului din Bucureşti - nu trebuie să mai spun cât de bine arăta). Înainte de plecare, am mai aruncat un ochi asupra Budapestei, cocoţată pe ziduri vechi de sute ani. Eram ruptă de picioare, însă fermecată (puţin spus) de tot ceea ce văzusem. Mi-am promis că o să revin cât de curând pentru trei-patru zile să simt cu adevărat civilizaţia şi frumuseţea unei ţări, pe care n-o am la suflet foarte tare, cu o limbă pe care n-aş putea nicicând să o învăţ, însă pentru ochi este o desfătare.

(c) fotografii de Petisa