duminică, 26 octombrie 2008

Un film pe care aş vrea să-l văd de o sută de ori



M-am uitat pentru a nu ştiu câta oară la „Full disclosure”. Un scurtmetraj simplu, nepremiat şi nu foarte cunoscut. Dimineaţa, pe HBO Comedy. Un bărbat durduliu, îmi place să-i zic bine-făcut, cu barbă scurtă şi mustaţă, puţin chel în faţă, fără maniere false, are parte de tot felul de relaţii ratate. Ca să nu mai irosească timpul să-şi cunoască partenera, bărbatul ia o decizie foarte inteligentă. Să spună tot la prima întâlnire, aşa economiseşte un an de zile. După mai multe încercări, se vede faţă-în faţă cu o blondă subţirică, înăltuţă, nu foarte frumoasă, dar cu acel ceva care aţâţă priviri. Uite aşa o noapte întreagă îşi spun verde-n faţă cum sunt ei de fapt. El: face pipi pe lângă WC, iar ea îşi spionează iubiţii.
Spun şi finalul pentru că n-are importanţă dacă vrea cineva să-l vadă sau nu. Nu contează atât de mult filmul, cât ideea. Şi poate mulţi dintre voi nici nu veţi avea timpul, ocazia sau dorinţa să-l vedeţi. Ori n-aveţi canalul în grila tv. Filmul se termină cu o scenă pe care o consider cea mai romantică şi naturală declaraţie de dragoste dintr-un film, fără cuvinte mari, fără săruturi pasionale şi ieftine şi fără pipăieli. După zece ani de căsătorie. Un cadou într-o pungă de plastic, mototolită şi priviri pline de dragoste mi-au umplut iar ochii de lacrimi. Pentru că şi aşa când ştiu filmul şi replicile pe de rost tot aş vrea să-l mai văd de o sută de ori.
Îmi place acest film poate şi pentru că mă regăsesc mult în el. În curând eu şi Z. împlinim opt ani de când suntem împreună. Şi chiar ne-am spus şi am arătat încă de la prima întâlnire cine suntem, din ce familii venim şi ce tabieturi avem. El: a fost cam precaut cu banii şi nu s-a aruncat să-mi facă poftele aşa cum m-aş fi aşteptat de la un băiat care voia să impresioneze (şi apreciez acest lucru acum). Eu: m-am şters la gură cu mâneca, un gest nesăbuit (gândesc acum), care trebuia ascuns cel puţin un an, nu arătat în prima zi. Recunosc că-l fac şi astăzi (dar cu mai mult stil). Au mai fost tot la prima întâlnire o floare şi un sărut pe obraz. Şi lacrimi, multe lacrimi şi noduri în gât la despărţire. El trebuia să plece la facultate, eu trebuia să rămân la facultate, la 400 de km distanţă. Şi iată-ne după opt ani. Tot împreună. La fel de sinceri, la fel de dezinvolţi. Mai drăgăstoşi şi mai apropiaţi.

4 comentarii:

Florentina spunea...

Ma, io zic ca ai cazut in oala cu melancolie :)) Si mai zic ca-mi place sinceritatea ta :)La multi ani in avans :)

PETISA spunea...

Multumesc. In avans. Nu e vorba de melancolie, ci de lucrurile care-mi plac. E vorba de oamenii pentru care as trai o suta de ani. Nu mai mult ca as arata ca o stafida si nu m-ar mai vrea langa el nici macar Z.

verbiaj. spunea...

as vrea sa vad si eu filmul, am incredere in gusturile tale, dar n-am hbo. fac eu rost de el. frumoasa melancolia ta si daca ai avut dispozitia s-o pui si pe blog inseamna ca e ceva cu adevarat special.

PETISA spunea...

nu stiu daca este atat de special, dar e foarte natural si uman. Si asta mi-a placut.
P.S. Multumesc pentru incredere.