Mi-a scris Coco Chanel

Departamentele de HR ale unor reviste sunt trăznite în cap. De la atâtea idei. Am găsit un anunţ care se vrea inventiv, original şi toate cele. O revistă angajează. Nu prea mi-am dat seama ce. E drept, ca banc mi se pare tare amuzant.

Ce fel de oameni caută revista respectivă:

- Când vede mail-uri la CC, să se gândească prima dată “Ia uite, mi-a scris Coco Chanel!”
- Să nu se supere că trebuie să facă muncă de teren, mai ales când aceasta constă în lucruri dezgustătoare cum ar fi să meargă la saloane şi să se cremuiască sau la magazine, ca să facă poze la hăinuţe.
- Să ştie să spună ca pe o poezie ce, cum şi cu cine a făcut Madonna în ultimele şase luni.
- Să poată să ne spună şi ce va face Madonna în următoarele şase luni cu o marjă de eroare de maxim 10%.
- Să ştie că nu toţi designerii sunt gay; unora le plac şi animăluţele.


Cum? Nu toţi designerii sunt gay? Vă rog frumos, totul până la animăluţe. Iar Madonna se va combina cu Dani Oţil de la matinalul antenesc după ce se va sătura Mihaela Rădulescu de el.

Citesc, citesc, citesc...

... de câteva săptămâni am reînceput să citesc cărţi. Cel mai des în metrou, uneori şi pe stradă când nu pot să mă desprind de personaje sau acţiune. Uneori şi la serviciu, sâmbăta şi duminica. În cele două zile de weekend când îmi vine rândul să lucrez. Sau acasă, seara, în pat, cu televizorul dat pe “mute”, cu pătura trasă până la gât. În ultimele două săptămâni am devorat trei romane. Diferite ca stil, acţiune, civilizaţie.

Iubito, eu mă micşorez! - Pascal Bruckner: Se citeşte foarte uşor. Şi e chiar amuzantă în ciuda poveştii triste a personajului masculin. Leon o păţeşte urât de tot. La început, e tare fericit alături de nevasta sa. Se pupă, se ţin în braţe, se alintă şi multe altele. Amănunte? Leon are un metru şi jumătate înălţime , iar nevastă-sa e cu două capete mai înaltă. Până acum nicio problemă în calea fericirii lor. Nici măcar remarcile răutăcioase ale familiei jumătăţii feminine nu-i supără. Problemele apar însă atunci când Solange rămâne gravidă. După ce se naşte primul copil, Leon începe să scadă în înălţime. La al doilea, se face şi mai mic. Şi mă opresc aici. Citiţi ca să aflaţi cât de mic ajunge Leon. Finalul mi-a plăcut enorm.

Împărăteasa Orhidee - Anchee Min: E o carte stufoasă, cu 400 de pagini mai solidă decât cea de sus. Asta nu m-a împiedicat să o citesc în metrou, deşi recunosc că a fost un pic cam incomodă din cauza greutăţii ei. “Împărăteasa Orhidee” vorbeşte despre o lume care trăieşte acum doar în cărţile de istorie. China anilor 1800, cu împăraţi, împărătese, concubine, eunuci. Cu palate aurite, cu vegetaţie de basm, cu dantelării şi veşminte preţioase. Orhideea este o fată, descrisă ca fiind foarte frumoasă, care îşi propune de mică să ajungă una dintre soţiile Împăratului ca să scape de sărăcie. Cartea este ca o pictură imensă, delicată ca un porţelan.


Scribul thailandez – David Young: Această a treia carte, citită pe fugă în metrou, vorbeşte despre o altă civilizaţie. La fel de captivantă şi exotică pentru noi. Thailanda anilor noştri. David Young nu a scris acest roman din burtă sau din ceea ce a auzit la ştiri. Americanul a plecat mai întâi din curiozitate în Thailanda, apoi şi-a dat seama că se simte „printre ai lui” acolo, unde trăieşte de 12 ani. „Pentru americani, olandezi sau neozeelandezi, Thailanda este „ţara tuturor posibilităţilor”. Mă refer la cele sexuale. Fetele thailandeze se mulţumesc cu puţin şi oferă foarte multe în schimb. Americanii ar fi în stare să-şi lase familia pentru o fată thailandeză care e dispusă să le îndeplinească toate plăcerile. Dar sunt şi foarte şmechere şi îi lasă pe mulţi cu buza umflată. Am aflat că thailandezilor le place foarte mult să stea la televizor, petrec multe ore în trafic, iar prostituatele sunt foarte ieftine. M-a şocat să citesc ce li se întâmplă unor străini ghinionişti. Aceştia sunt imobilizaţi cu o substanţă halucinogenă, duşi în camere obscure unde li se taie membrele pentru a fi vândute coreenilor care cred că li se vând picioare de urs. Coreenii cred că, mâncând picioare de urs, devin mai rapizi. Nu vă speriaţi pentru că nu pe asta insistă autorul.

Un film pe care aş vrea să-l văd de o sută de ori

M-am uitat pentru a nu ştiu câta oară la „Full disclosure”. Un scurtmetraj simplu, nepremiat şi nu foarte cunoscut. Dimineaţa, pe HBO Comedy. Un bărbat durduliu, îmi place să-i zic bine-făcut, cu barbă scurtă şi mustaţă, puţin chel în faţă, fără maniere false, are parte de tot felul de relaţii ratate. Ca să nu mai irosească timpul să-şi cunoască partenera, bărbatul ia o decizie foarte inteligentă. Să spună tot la prima întâlnire, aşa economiseşte un an de zile. După mai multe încercări, se vede faţă-în faţă cu o blondă subţirică, înăltuţă, nu foarte frumoasă, dar cu acel ceva care aţâţă priviri. Uite aşa o noapte întreagă îşi spun verde-n faţă cum sunt ei de fapt. El: face pipi pe lângă WC, iar ea îşi spionează iubiţii.

Spun şi finalul pentru că n-are importanţă dacă vrea cineva să-l vadă sau nu. Nu contează atât de mult filmul, cât ideea. Şi poate mulţi dintre voi nici nu veţi avea timpul, ocazia sau dorinţa să-l vedeţi. Ori n-aveţi canalul în grila tv. Filmul se termină cu o scenă pe care o consider cea mai romantică şi naturală declaraţie de dragoste dintr-un film, fără cuvinte mari, fără săruturi pasionale şi ieftine şi fără pipăieli. După zece ani de căsătorie. Un cadou într-o pungă de plastic, mototolită şi priviri pline de dragoste mi-au umplut iar ochii de lacrimi. Pentru că şi aşa când ştiu filmul şi replicile pe de rost tot aş vrea să-l mai văd de o sută de ori.

Îmi place acest film poate şi pentru că mă regăsesc mult în el. În curând eu şi Z. împlinim opt ani de când suntem împreună. Şi chiar ne-am spus şi am arătat încă de la prima întâlnire cine suntem, din ce familii venim şi ce tabieturi avem. El: a fost cam precaut cu banii şi nu s-a aruncat să-mi facă poftele aşa cum m-aş fi aşteptat de la un băiat care voia să impresioneze (şi apreciez acest lucru acum). Eu: m-am şters la gură cu mâneca, un gest nesăbuit (gândesc acum), care trebuia ascuns cel puţin un an, nu arătat în prima zi. Recunosc că-l fac şi astăzi (dar cu mai mult stil). Au mai fost tot la prima întâlnire o floare şi un sărut pe obraz. Şi lacrimi, multe lacrimi şi noduri în gât la despărţire. El trebuia să plece la facultate, eu trebuia să rămân la facultate, la 400 de km distanţă. Şi iată-ne după opt ani. Tot împreună. La fel de sinceri, la fel de dezinvolţi. Mai drăgăstoşi şi mai apropiaţi.

Toamnă la Mogoşoaia

La mama. La mă-ta!

Tot nu ne-am lecuit de ţărănoii de la restaurante pentru mulţime, de genul "La mama" sau "City Grill". Scump, nici extraordinar de bună mâncarea şi servire din topor. Z. mi-a propus ieri-seară să ieşim undeva să mâncăm. Fiind aproape de noi, am ales "La mama" din Carrefour Orhideea.

Rezervare pentru ora 19.30. Ajungem cu cinci minute mai devreme şi ne proptim în faţa unei dudui zdravene, care se uită chiorâş la noi. Zicem că avem rezervare. Muierea aruncă două meniuri fără să scoată o vorbă, ci doar face nişte gesturi lipsite de orice urmă de bună creştere, apoi dispare. Ne dăduse masa de la intrare, într-un loc strâmt şi lângă gunoi. Nu suntem pretenţioşi, dar dacă tot mâncăm la "restaurant" măcar să fie decent. Ne tratează ca pe nişte oameni ai străzii, poate chiar mai rău. Şi totuşi suntem bine îmbrăcaţi. Plecăm cu feţele nedumerite. Ne întoarcem totuşi să-i zicem o vorbă. Z. o întreabă de ce s-a purtat aşa cu noi. Ea ridică din umeri şi la câtă nesimţire cară în spinare îi răspunde că nu îşi aminteşte să se fi purtat urât cu noi. Sfidătoare, nici nu clipeşte când minte cu neruşinare. Z., foarte calm (şi eu m-am mirat) o bate pe umăr şi îi spune părinteşte: "Pentru memorie, există lecitină, dar pentru bun-simţ nu există medicament".

Zâmbete în colţul gurii

Am făcut atâta pipi pe noi că ne-a pus mămica la uscat, pe sârmă.


Mi-e somn că nici nu-mi mai simt picioarele. Oi mai fi pe scaun?

Fiecare cu farfuria lui pentru că altfel ne supărăm.


Hei, nenea! Unde apare poza?

Mere de ţară

Sunt de-un roşu aprins că îţi vine să le mănânci cu ochii. Şi au un parfum cum doar la ţară îl mai întâlneşti. Copăceni, la 70 de km de Rm. Vâlcea, este un sat nici în vârful dealului, nici la stradă, nici frumos, dar nici urât, cu oameni de toate felurile, şi mai gospodari (şi asta se vede în curtea lor) şi mai "ciupiţi", adică ajung acasă pe trei cărări. Abia-abia nimeresc poarta lor, care se mai ţine în două-trei uluci. La Copăceni, cele mai dragi rude ale mele, L. şi D., au o moşie. De fapt, nu e a lor, ci a părinţilor lui D., dar ne-am bucurat cu toţii de ea, într-o sâmbătă de octombrie, cu adevărat călduroasă. Ce noroc pe noi, că a doua zi a plouat încontinuu, cu spume, la propriu. La moşie, o casă bătrânească, cu verandă şi bucătărie de vară, plină cu mere dulci, cu odaia care cândva a fost "camera bună" şi cu dormitorul, care s-a mobilat recent cu un televizor. Nu m-am abţinut să nu fotografiez (cu telefonul lui D., un Nokia destul de deştept, care m-a ajutat enorm în lipsa aparatului meu foto, care din nefericire s-a stricat) carpetele colorate, bibelourile în formă de peşte, florile din plastic sau muştele prinse în pânzele de păianjen. Am mâncat mici şi cârnaţi, am băut must şi am tras în piept un aer sănătos de Copăceni.

Închei cu începutul pentru că ceea ce voi scrie mai jos s-a întâmplat de fapt vineri seara. Eu şi Z. am plănuit ieşirea aceasta de două săptămâni. Voiam să fie o surpriză şi chiar aşa a fost. La zece seara ne-am oprit, după patru ore şi ceva, la poarta casei lui D. şi L., L. fiind sora mea, şi D. soţul ei. I-am întrebat dacă le-a mai rămas mâncare de la cină pentru că noi suntem la poarta lor. Nu ne-au crezut. Kara, cu K sau C, uite că n-am întrebat cum e corect, o căţeluşă lup tare drăgălaşă, ne-a "poftit" în curte, cu lătratul ei, devenit între timp prietenos. După o masă copioasă şi mai ales, gustoasă, am adormit buştean. Urma o zi nemaipomenită. Iar seara un foc în soba de teracotă, numai bun pentru durerile noastre de rinichi.

Şi câteva imagini care dovedesc cât de frumos a fost în weekend.

M-am ales şi eu cu o pungă de mere din grămada asta.

Nelipsitul bibelou - peşte din casele bătrâneşti


Cu poza asta sper să iau premiul Pulitzer



"Râciul" a ajuns în portbagaj, alături de fratele său. La anul, vor ajunge amândoi în untură.

Ce curaj am avut să trecem cu maşina peste acest pod care scârţâia şi îţi lăsa impresia că abia se mai ţine. Mai mult, sub el curgea şi un râuşor.

Un Lamborghini "zgomotos" pe-o stradă de ţară

Kent, hârtie igienică, săpun, brichetă şi castraveţi muraţi pe un suport şubred din lemn. Deasupra, un pahar din plastic.

Un copac uscat.


Oglindă şi două becuri. Artistic.

Flori din plastic cu model.

Muşte în capcană.

Coş fără fum.

Fereastră cu scară şi viţă de vie.

Linguri şi funduri din lemn cioplite de ţiganii din Băbeni.

Peşte proaspăt din râul Olt.

Ea este Kara, cu K. sau C., foarte jucăuşă.

Cum se ciopleşte o copaie.

Apă direct de la sursă.


Carpetă cu flori.

Cu un mic şi cu un cârnat baban ne-am hrănit alte simţuri, mai practice...