Despre iubire şi alte aiureli

Astăzi m-am gândit la iubire. Mai mult ca niciodată. Nu la cea platonică, metafizică, extrapământeană, bla, bla, bla. La iubirea asta simplă, de lângă mine, care mă ţine în viaţă. Pe Z-ul meu l-am cunoscut în mai 2001. Nu ne-am îndrăgostit la prima vedere, ci la prima scrisoare. Poate sună demodat, dar dragostea noastră a început în scrisori. Scrise de mână, cu pixul sau cu stiloul, cu miros de parfum (poate prea mult uneori când, din greşeală, vărsam jumătate de sticluţă), cu flori presate şi, din când în când, cu miros de ceapă de la tocăniţa de pe reşoul din cămin. După patru luni de scrisori, declaraţii de iubire ascunse printre rânduri, Z. a vrut neapărat să ne vedem. Mi-a fost teamă de întâlnire. Mi-a fost teamă să nu spulber magia. Peste două luni se împlinesc 7 ani de când ne ţinem de mână pe stradă, ne pupăm în metrou, chicotim pe stradă, ne ciondănim, apoi ne împăcăm cu lacrimi şi sărutări lungi... În septembrie se împlinesc trei ani de când ne-am căsătorit. Şi pot să spun că viaţa noastră s-a schimbat mult. Ne iubim mai mult, ne respectăm mai mult şi suntem mai atenţi unul cu celălalt. Şi aşa am ajuns, la ora 23.17 minute noaptea să filosofez despre iubire. Cert e că fără Z. aş fi nimeni. Acum am ocazia să-i mulţumesc că mă suportă şi vă spun eu sincer că am toane, nervi, dureri de te miri ce, mâţâieli, mutre şi alte cele de îmi vine mie să îmi dau câteva perechi de palme. Şi să mă ierte pentru toate prostiile pe care le voi face pe viitor (sunt sigură că vor fi multe). Şi da, eu cred în iubire. În iubirea mea.