Leapsa de la verbiaj

Am primit o leapsa draguta de la Verbiaj.

Opt lucruri despre mine:

1. Mananc castraveti murati cu lapte batut.
2. Am fost Julieta intr-o piesa de teatru, in facultate.
3. Imi plac la nebunie amandinele si ciorba de burta.
4. L-am pupat pe Ceausescu.
5. Cand eram mica, ma uitam la filme deocheate, apoi spuneam rugaciuni in genunchi si ii ceream lui Dumnezeu sa ma ierte ca nu mai fac - si mai faceam!
6. Cea mai mare nebunie: am mers cu tirul (la ia-ma nene) de la Alba Iulia pana in Rm.Valcea. Din fericire, n-am patit nimic. Iar tipul, adica soferul a fost un baiat super. Nu mi-a luat nici bani.
7. Ca sa ma laud: la sfarsitul facultatii de istorie am primit o diploma "pentru merite si rezultate deosebite"
8. Acum cinci ani, am fost sa ma angajez ca femeie de serviciu in Carrefour. Salariu 4 milioane lei, plus bonuri de masa. Cei de la interviu s-au uitat pe CV-ul meu si m-au spus ca ma angajeaza daca intr-o saptamana nu gasesc altceva de lucru (eram prea calificata pentru ei).

BONUS: In facultate, am lucrat la o fabrica de facut prize. Deci, am lucrat cu piulite, prize, stechere si toate cele. In 2 schimburi. N-am stat prea mult acolo ca "sefa" nu prea ma inghitea.

O magnolie si un sut in fund de la presedinte

O tanara s-a zbatut intre viata si moarte sub privirile politistilor indiferenti. In Romania. Un batran s-a sinucis la metrou. In Romania. Doua pustoaice i-au ciuntit parul unei colege, au ars-o cu tigara si i-au lipit guma in par. In Romania. Simt cum obosesc de la atata aglomeratie de prostie, rautate, indiferenta din partea oamenilor pe langa care trec zilnic la metrou sau la piata. Ma simt asemenea unui autist care isi pune mainile la urechi si geme cand e atins de cineva. Imi vine sa fug de oameni. De tot ce se intampla in Romania asta despre care se spune ca e primitoare, frumoasa si ... Imi vine sa vomit. E o tara murdara, cu oameni rai si murdari fizic si psihic. E o tara saraca, nu are nimic, dar nimic de aratat. Ce castele, ce muzee, ce palate?! N-avem cu ce sa ne mandrim. Acea mana de oameni care mai are bunul simt sa creada ca poate sa duca un trai decent aici se amageste. Daca as avea 100 de milioane de lei salariu, stiu ce as face. I-as strange si as pleca. As fi plecat de mult, mult timp din Romania, dar am fost o lasa. Mi-as dori ca intr-o zi presedintele tarii sa imi dea un sut in fund si sa ma dea afara din tara pentru ca n-am fost cuminte, pentru ca nu sunt o nationalista, pentru ca ii injur pe romani si pentru ca ii fac imputiti. As vrea ca sutul ala sa fie zdravan, sa lesin si sa ma trezesc undeva la capatul lumii. Undeva unde nimeni nu a auzit de Romania, Nadia Comeneci, Hagi, Dracula sau Ceausescu.

Despre iubire şi alte aiureli

Astăzi m-am gândit la iubire. Mai mult ca niciodată. Nu la cea platonică, metafizică, extrapământeană, bla, bla, bla. La iubirea asta simplă, de lângă mine, care mă ţine în viaţă. Pe Z-ul meu l-am cunoscut în mai 2001. Nu ne-am îndrăgostit la prima vedere, ci la prima scrisoare. Poate sună demodat, dar dragostea noastră a început în scrisori. Scrise de mână, cu pixul sau cu stiloul, cu miros de parfum (poate prea mult uneori când, din greşeală, vărsam jumătate de sticluţă), cu flori presate şi, din când în când, cu miros de ceapă de la tocăniţa de pe reşoul din cămin. După patru luni de scrisori, declaraţii de iubire ascunse printre rânduri, Z. a vrut neapărat să ne vedem. Mi-a fost teamă de întâlnire. Mi-a fost teamă să nu spulber magia. Peste două luni se împlinesc 7 ani de când ne ţinem de mână pe stradă, ne pupăm în metrou, chicotim pe stradă, ne ciondănim, apoi ne împăcăm cu lacrimi şi sărutări lungi... În septembrie se împlinesc trei ani de când ne-am căsătorit. Şi pot să spun că viaţa noastră s-a schimbat mult. Ne iubim mai mult, ne respectăm mai mult şi suntem mai atenţi unul cu celălalt. Şi aşa am ajuns, la ora 23.17 minute noaptea să filosofez despre iubire. Cert e că fără Z. aş fi nimeni. Acum am ocazia să-i mulţumesc că mă suportă şi vă spun eu sincer că am toane, nervi, dureri de te miri ce, mâţâieli, mutre şi alte cele de îmi vine mie să îmi dau câteva perechi de palme. Şi să mă ierte pentru toate prostiile pe care le voi face pe viitor (sunt sigură că vor fi multe). Şi da, eu cred în iubire. În iubirea mea.

Până unde merge prostia

Mă gândesc şi îmi vine râd. Nu râd, pentru că e trist. Nu plâng, pentru că proşti am mai văzut. Şi îmi păstrez lacrimile pentru că am o presimţire că o să mai am parte de nătângi. Kanal D. Un post care se chinuie să existe, deşi se uită o singură persoană la emisiunile gogonate. Ieri-seară, acea singură persoană am fost eu. "Mă întreabă bărbate-meu: de ce te uiţi, măi, aici?" "Păi, vreau să văd până unde merge prostia". De altfel, şi prostia mea că am pierdut timpul aiurea cu, cu, cu... o aiureală. "Accepţi sau nu", se numeşte emisiunea de care vă vorbesc cu atâta spor. Cove, prezentator. Zânul Zânei de la Surprize-Surprize. Acum, la Kanal D, pe bani mulţi şi minte puţină. Fata trebuia să ghicească nişte numere din nişte casete pe care le deschideau, cu suspans, nişte zevzeci. Şi numerele alea să fie neapărat mici, ca să rămână în joc numerele mari, deci bani muuuuulţi. Dar fata noastră le nimerea p'alea mari, deci bani puţini. Şi dă-i cu plânsete când a pierdut 100.000 de lei. Cu lacrimi pă obraji şi faţă îmbujorată în palme. Tristeţe mare în sală. "Nu se poate. Nu îmi vine să cred. Doamne, nu se poate", ofta duduia. O nouă rundă, alte emoţii. Înainte de a alege o casetă cu numere, deci cu bani, Cove are o licărire. "Hai să o încurajăm", zice el. "Haideţi să ne ţinem de mâini". Dacă mi-aţi fi văzut faţa... În mijlocul emisiunii, oameni care păreau serioşi, îşi uniseră mâinile ca într-o horă a Unirii. Ba, mai rău. Ca într-o şedinţă de spiritism. Şi ca să vezi că toată butaforia asta n-a avut izbândă în faţa Celui de Sus, invocat atâta în emsiune, căci fata a plecat acasă cu buza umflată. Da, dar făcuse show.

De clătit ochii

Ca să mai râdeţi...

Am primit pe email un comunicat de presă. De la teribila casă de discuri RBA, cu cei mai mulţi artişti anonimi pe cap de locuitor. Titlu incitant: Cât de evlavioşi sunt artiştii ? - se face referire la postul Paştelui. Şi cum am zis, acei mari artişti anonimi s-au întrecut în răspunsuri inepte. Dar mai bine hai să râdem un pic.

Elena (Etnic): As vrea sa tin tot Postul, insa nu stiu daca am sa pot...depinde de ispite. Anii trecuti, cand eram in Piatra Neamt tineam tot postul si mergeam la biserica miercurea, vinerea si duminica.

Roxana (Etnic) : Nu pot sa tin tot postul , caci am nevoie de energie pentru a face fata programului incarcat pe care-l avem, insa voi tine post, ca in fiecare an, in Saptamana Mare.

Kristine : Nu obisnuiesc sa tin post. Ador bomboanele de ciocolata care contin lapte, asa ca daca as putea sa ma abtin de la carne, la bomboane n-as putea renunta nici macar pentru o zi.

Morosanu: N-am tinut niciodata post , caci sunt tare pofticios. Cum vad carne frageda, nu ma pot abtine...asa ca nu voi tine post nici de data aceasta. Cred ca ii mai grav sa pacatuiesti cu gandul decat cu fapta.

Catalin (Haiducii): La fiecare sarbatoare mare, respectiv Paste si Craciun, tin ultimele doua saptamani post si merg la biserica sa ma spovedesc si sa ma impartasesc, pentru ca asa am fost educat. In plus, postul este bun si pentru detoxifierea organismului

Cristi (Haiducii) : Anul acesta vreau sa tin tot Postul. Asa simt. Pana acum tineam doar miercurea, vinerea si Saptamana Mare.

Oana (Romancutze): Eu cred ca e pacat ce scoti din gura, nu ce bagi in gura, asa ca de la alimente nu ma voi abtine, dar voi incerca sa fiu mai intelegatoare cu cei din jur si sa nu-i mai bat la cap.

Alexandra (Hora) : Tin ultimele doua saptamani, pt ca la cata energie consum in concerte, repetitii sau filmari, probabil n-as rezista daca as tine tot Postul .

În concluzie, ţin post cei care nu dau iama în bomboanele cu lapte, stau departe de ispite, nu salivează după carnea în sânge şi nu îşi dau duhul pe scenă. O fi publicat vreun ziar aceste declaraţii scoase din burta PR-urului neinspirat de la RBA?

Despre Cortes numai de bine!

fotozaharia.blogspot.com

Doamne, cât s-a mai scris despre Joaquin Cortes! O să supăr multe doamne cu postul acesta. Da, mă bucur că i-am luat interviu, da mă bucur că am dus-o pe prietena mea la spectacolul de la Sala Palatului, da mă bucur că am luat autograf tot pentru prietena mea, da mă bucur. Băiatu' ăsta după care suspină jumătate din femeile din lume e frumuşel, dar atât. Flamenco-ul lui, fie vorba între noi, e mai mult un step latino. Mă aşteptam să văd. Mint, nu mă aşteptam. Aş fi vrut să îmi rup ochii cu un flamenco mui pasional e mui emotional e mui transcedental... Fuiste mui improvizat, mui forţat, mui nepasional. Bailadorul şi-a tocit ciocatele scumpe în podeaua bătrânei Săli a Palatului, care se va închide în curând pentru a se transforma într-un mall cultural (să înţeleg că vom merge cu coşu' la teatru şi cinema?). Blogurile fierb de atâta Cortes. Care până la urmă e un ţigan, mândru de originea lui, parla bien limba lui, îi pare rău că nu vorbeşte rumeno şi englesa, şi vrea să revină pe aci, prin Bucureşti, de ce nu şi prin Transilvania. Că zvonurile despre Dracula circulă repede... Păi, cum să nu revină frumuşelul, dacă 5.000 de muieri rumenas suspină după el... Cicas, lăsaţi prostiile şi nu mai visaţi atât. Joaquin Cortes are o singură femeie specială în viaţa lui: pe mă-sa, e dedicat completamente dansului şi abia peste vreo cinci ani se aşază la casa lui. În Spania, New York sau unde o vrea Dumnezeu. Înjurăturile le primesc pe mail: desprecortesnumadebine@cicarumena.com.