marți, 31 martie 2009
Când bărbatul e bucătar...
(c) fotografie de Petisa
... iată ce iese. Mmmmmmm, mmmmmmmm, mmmmmmmmmmmmm, mmmmmmmmm, mmmmmmmmmmmm, mmmmmmmmmmm, mmmmmmmmmmmmm, mmmmmmmm. E vorba despre conopidă cu pesmet, la cuptor. Super deliciooooooooasă! Specialitatea lui Z. Se topeşte în gură şi mmmmmmm: ce aromă!
A încolţit hârtia
În balconul meu miroase a flori de zarzăr
(c) fotografii de Petisa
În seara aceasta, am stat puţin pe balcon şi m-am uitat pe cer. Era înnorat (bunicul mi-a spus la telefon că la Vâlcea plouă). Şi am simţit un puternic miros de flori de zarzăr. Pentru moment, m-am imaginat undeva la ţară, pe o bancă, uitându-mă la stele. Dar nici în balconul meu nu e rău deloc, pentru că miroase a primăvară.
duminică, 29 martie 2009
Biciclete cochete
(c) fotografii de Petisa
Ne-am luat biciclete. A lui Z. a venit vineri de la Galaţi. A comandat-o pe okazii.ro. E vintage, cum spunea cineva. Preţ: 134 lei, cu tot cu taxă de curier. A mea e nouă şi e roz. N-aveau altă culoare, aşa că am luat şi roz pentru că frumoasa din imagine e mică, uşoară şi e perfectă pentru mine. A! Nu ştiu să merg cu bicicleta, dar învăţ repede. Iar săptămâna asta ies cu ea la o plimbare prin parc. Ţin-te şa că io sunt nebună după plimbări. Abia aştept concediul să le băgăm frumuşel în portbagaj şi o să le folosim pe drum de ţară. V-am zis că la sfârşitul lui aprilie avem concediu? Da!!!!!! Şi mergem două săptămâni prin Moldova. Începem cu Lepşa, unde am auzit că este aerul cel mai curat din ţară. Şi am de gând să-l trag în piept cât pot eu de tare.
sâmbătă, 28 martie 2009
marți, 24 martie 2009
O legumă şi-un pahar cu apă
Z. mi-a spus ieri că vrea să mănânce sănătos şi că vrea să mai slăbească. M-a întrebat dacă sunt dispusă să îl ajut. Cum să nu, am zis, mai ales că nu mi-ar strica nici mie să-mi subţiez talia. Aseară, am fost la supermarket să căutăm ce e mai sănătos de mâncat. Am ocolit raftul cu produsele ecologice, nu pentru că n-am avea încredere, dar sunt foarte scumpe. Or fi ele sănătoase, dar să fie la ele acasă. Am luat o singură pâine, pentru mine (care îmi ajunge trei zile), am trecut cu spatele pe lângă raftul cu carne şi am zăbovit ceva la brânzeturi. Am luat vreo trei feluri de brânză şi lapte bătut. Şi cam atât cu produsele sănătoase, nu pentru că nu am mai fi vrut, Doamne fereşte, ci pentru că n-am mai avut ce să culegem de pe rafturi. Numai carne, cipsuri, dulciuri. Am luat şi un bidon cu apă. Unii spun că atunci când ţi-e foame să bei un pahar de apă că te mai umfli şi uiţi de foame. La mine, e exact invers. După ce beau apă, mi se face foame. În seara aceasta, am trecut pe la piaţă. Să trăiască cartoful nostru cel de toate zilele. De data asta, fiert că cică n-are aşa multe calorii. Am mai cumpărat varză albă, ridichi, roşii şi cam atât pentru că şi la piaţă oamenii sunt în pană de idei când vine vorba de chestii sănătoase. Toată lumea te roagă cu ridichi şi ceapă verde (grămezi întregi cât vezi cu ochii), de parcă asta am mânca toată ziua. În plus, nu ţin nici de foame. Parcă să ne facă în ciudă, tot drumul spre casă ne-a mirosit a ciorbă, a friptură şi a tocăniţă că de-abia puteam respira aer sănătos de dietă.
joi, 19 martie 2009
Un pui de omenie
O să vă povestesc ce-am păţit în seara aceasta chiar dacă o să spuneţi că îmi lipseşte o doagă, chiar dacă o să spuneţi că e mai mare ruşinea ce-am făcut eu, chiar dacă, chiar dacă...
M-am tot frământat în drum spre casă, venind de la serviciu, ce să gătesc în seara aceasta folosind ce am în frigider şi ce-aş putea să cumpăr cu bani puţini. Scotocind prin buzunare şi scormonind prin portofel, au ieşit la socoteală 10 lei şi vreo câteva sute. Mai aveam bani pe card, dar culmea nu-mi aduceam aminte pinul sub nicio formă. Aşa că trebuia să mă descurc cu ce aveam prin buzunare. Am zis că un kilogram de cartofi nu e mai mult de 1,5 lei şi am tot făcut adunări şi scăderi dacă mi-or ajunge banii şi pentru o bucată de pui dezosat.
Cu barabulele a fost uşor. Am scăpat ieftin. Încercarea mare era la carne. Am intrat în alimentară, crezând că mai am 9 lei. Şi am cerut o bucată de pui dezosat, să nu depăşească 9 lei pentru că "ăştia sunt toţi banii pe care îi am la mine", i-am spus vânzătoarei. Mi-a cântărit o bucată. 11 lei. A mai cântărit una, 10 lei. A luat-o şi pe a treia, 9 lei şi 20 de bani. M-a întrebat dacă am 9 lei şi i-am răspuns că da. Când am dat să plătesc la casă, de unde 9 lei, aveam 8 lei. M-am întors spre vânzătoare şi i-am zis că nu mai cumpăr bucata de pui pentru că nu-mi ajung banii. Femeia a luat bonul, l-a rupt, a scris pe altul 8 lei şi mi-a adus bucata de pui.
Nicio clipă n-a ezitat să mă ajute să plec acasă cu puiul acela nărăvaş. Nicio clipă nu m-a privit cu dispreţ. Mi-a vorbit tot timpul cu dumneavoastră şi nu ştia cum să facă să mă scoată din încurcătură. Era o doamnă, cu D. mare, grăsuţă, cu ţâţe mari, cu mâini butucănoase, cu o privire caldă, nu ca alte vânzătoare plictisite de viaţă şi cu feţe acre de zici că acu' le-a murit cineva, cu faţa bucălată, însă foarte plăcută. Datoria de un leu o voi înapoia mâine dimineaţă, împreună cu alte mii de mulţumiri, însă ce-am învăţat eu din toată treaba asta? În afară de faptul că trebuie să memorez pinul de la card, în afară de faptul că n-ar trebui să intru în magazin dacă n-am bani suficienţi (deşi ştiu că o s-o mai fac şi altădată), am învăţat că mai există în Bucureştiul ăsta oameni, cu O. mare, care nu aruncă bucata de pui înapoi în caserolă şi apoi să-ţi râdă în nas. Ce pot să spun: "Săru-mâna, Doamnă. Doar respect!"
M-am tot frământat în drum spre casă, venind de la serviciu, ce să gătesc în seara aceasta folosind ce am în frigider şi ce-aş putea să cumpăr cu bani puţini. Scotocind prin buzunare şi scormonind prin portofel, au ieşit la socoteală 10 lei şi vreo câteva sute. Mai aveam bani pe card, dar culmea nu-mi aduceam aminte pinul sub nicio formă. Aşa că trebuia să mă descurc cu ce aveam prin buzunare. Am zis că un kilogram de cartofi nu e mai mult de 1,5 lei şi am tot făcut adunări şi scăderi dacă mi-or ajunge banii şi pentru o bucată de pui dezosat.
Cu barabulele a fost uşor. Am scăpat ieftin. Încercarea mare era la carne. Am intrat în alimentară, crezând că mai am 9 lei. Şi am cerut o bucată de pui dezosat, să nu depăşească 9 lei pentru că "ăştia sunt toţi banii pe care îi am la mine", i-am spus vânzătoarei. Mi-a cântărit o bucată. 11 lei. A mai cântărit una, 10 lei. A luat-o şi pe a treia, 9 lei şi 20 de bani. M-a întrebat dacă am 9 lei şi i-am răspuns că da. Când am dat să plătesc la casă, de unde 9 lei, aveam 8 lei. M-am întors spre vânzătoare şi i-am zis că nu mai cumpăr bucata de pui pentru că nu-mi ajung banii. Femeia a luat bonul, l-a rupt, a scris pe altul 8 lei şi mi-a adus bucata de pui.
Nicio clipă n-a ezitat să mă ajute să plec acasă cu puiul acela nărăvaş. Nicio clipă nu m-a privit cu dispreţ. Mi-a vorbit tot timpul cu dumneavoastră şi nu ştia cum să facă să mă scoată din încurcătură. Era o doamnă, cu D. mare, grăsuţă, cu ţâţe mari, cu mâini butucănoase, cu o privire caldă, nu ca alte vânzătoare plictisite de viaţă şi cu feţe acre de zici că acu' le-a murit cineva, cu faţa bucălată, însă foarte plăcută. Datoria de un leu o voi înapoia mâine dimineaţă, împreună cu alte mii de mulţumiri, însă ce-am învăţat eu din toată treaba asta? În afară de faptul că trebuie să memorez pinul de la card, în afară de faptul că n-ar trebui să intru în magazin dacă n-am bani suficienţi (deşi ştiu că o s-o mai fac şi altădată), am învăţat că mai există în Bucureştiul ăsta oameni, cu O. mare, care nu aruncă bucata de pui înapoi în caserolă şi apoi să-ţi râdă în nas. Ce pot să spun: "Săru-mâna, Doamnă. Doar respect!"
Cu şoricel pe cap
luni, 16 martie 2009
Cinci ore prin Budapesta
Călătoria la Budapesta nu a fost plănuită. N-am avut timp să mă gândesc prea mult la propunerea surorii mele de a străbate ţara din Bucureşti şi până la Budapesta cu maşina (au fost 1.800 de km). N-am avut timp nici să caut pe internet ce obiective ar fi vizitat în ţara vecină. Am aruncat doar câteva haine într-un rucsac şi am plecat mai devreme de la serviciu, vineri după-amiaza. Pe la ora 17.00, eram cu Z. în maşină, în drum spre Vâlcea, să-i luăm pe soră-mea şi pe cumnate-meu spre Lugoj, la fratele lui cumnate-meu, unde aveam să înnoptăm. La ora 19.00 am pornit spre Lugoj, foarte entuziasmaţi şi dornici de aventură. Pentru că aşa urma să fie. Pe Valea Oltului a început să plouă şi la un moment s-a transformat în ninsoare. Ne cam pleoştiserăm când am văzut halal de vreme, mai ales că aveam în faţă sute de kilometri. Pe la Sibiu, ninsoarea s-a potolit. La Lugoj, am ajuns noaptea-târziu. Ne-am pupat cu rudele din Banat, am mâncat un Raffaello făcut în casă şi plăcintă cu mere şi, după câteva vorbe aruncate printre căscături, ne-am aruncat în paturi. Doar pentru patru ore. Căci, pe la 5 dimineaţa, s-a dat trezirea. La şase eram în maşină, în drum spre Ungaria.
Era pentru prima oară când ieşeam cu maşina din ţară şi a treia călătorie peste hotare. Emoţii am avut cu caru'. Am mers prin Szeget, un oraş curat, care era doar încălzirea pentru ce urma să văd la Budapesta. Să trec mai repede la subiectul Budapesta. N-am avut nevoie de GPS pentru că D., cumnate-meu, îşi făcuse temele şi a dus toată gaşca fix unde trebuia. Am rămas cu gura căscată încă de la metrou. Eu circul cu metroul în fiecare zi la Bucureşti, timp de o oră până la serviciu. Asta numai dus. Şi pot să spun că la Budapesta altul e aerul la metrou. Reclame colorate pe toţi pereţii, scaune în culori diferite în fiecare staţie, tren care vine la 2-3 minute. Deşi vagoanele nu arată ca la Tokyo, înăuntru scaunele sunt tapiţate, iar oamenii îşi găsesc un loc fără să se împingă sau să se înjure printre dinţi. Apoi, scările rulante arătau într-un anume fel, parcă desprinse din filmele SF.
La suprafaţă, am fost copleşită. Cum am dat cu ochii de lumină, mi-a ieşit în faţă Palatul Parlamentului (la noi Casa Poporului, care e o glumă în comparaţie cu dantelăria rudei din Budapesta). Am avut la dispoziţie foarte puţin timp pentru a vedea o bucată din Budapesta. Doar cinci ore. Ce să vezi mai întâi? Am luat-o uşor de-a lungul Dunării curate şi albastre, plină de vapoare, vaporaşe şi barje. Pe malul drept al Dunării, cum mergi spre Podul cu lanţuri, se vedeau numai turnuri, turnuleţe şi clădiri care împrăştiau peste tot stropi mari de istorie. În jurul meu, oameni de toate felurile: germani, mulţi italieni şi spanioli, francezi, chinezi. M-am simţit în largul meu, cu aparatul la gât şi exclamând cu voce tare ori de câte ori eram impresionată de ceva. N-am simţit niciun moment vreo privire grea din partea vreunui ungur sau a altcuiva.
Am urcat cu funicularul la Castelul Buda. Cât vedeai cu ochii muzee, sinagogi, clădiri colorate, monumente. Ungurii au cu ce să se laude şi nu contenesc să facă bani din frumuseţile lor. Un miros plăcut de zahăr ars ne-a ademenit spre o căsuţă unde era coadă. Acolo, se cocea kurtos kolac din Transilvania. Am mâncat cu două guri şi jumătate dintr-unul, pudrat cu nucă măcinată şi zahăr. Apoi, m-am zgâit după suveniruri. Am dat roată castelului Buda, am ascultat muzică simfonică şi am străbătut o străduţă pavată (asemenea Lispcaniului din Bucureşti - nu trebuie să mai spun cât de bine arăta). Înainte de plecare, am mai aruncat un ochi asupra Budapestei, cocoţată pe ziduri vechi de sute ani. Eram ruptă de picioare, însă fermecată (puţin spus) de tot ceea ce văzusem. Mi-am promis că o să revin cât de curând pentru trei-patru zile să simt cu adevărat civilizaţia şi frumuseţea unei ţări, pe care n-o am la suflet foarte tare, cu o limbă pe care n-aş putea nicicând să o învăţ, însă pentru ochi este o desfătare.
(c) fotografii de Petisa
miercuri, 11 martie 2009
Fasole în castron de Horezu
Iahnie de fasole aburindă în castron de lut, cumpărat weekend-ul trecut de la Horezu, un orăşel de munte din judeţul Vâlcea, unde la fiecare poartă găseşti zeci de oale şi te miri ce suveniruri smălţuite. Un oraş în care aproape toţi locuitorii sunt olari din tată-n fiu. Meseria n-a dispărut şi pare să înflorească de la an la an. Z. nu s-a putut abţine şi a cumpărat trei castroane şi două căni.
Oale pentru sarmale, urcioare pentru vin, căni şi cănuţe, castroane, castronaşe, fluierici şi alte prostioare din lut.
Sus ulcica! Hai să-mi trăieşti!
Magazinele meşterilor olari sunt adevărate muzee în miniatură.
Uite şi nişte prostioare sculptate în lut... Mă întreb cine o cumpăra aşa ceva... Ele sunt drăguţe, dar numai pentru o poză.
Doi pitici de grădină. Ăştia sunt haioşi.
Ăsta micu' e tare studios!
Oalele arse prea tare nu se aruncă, ci se pun într-o căruţă pentru decor.
După părerea mea, doamna este mai mult decât o simplă muncitoare într-un atelier de olărit. Este o artistă talentată care pictează cu o migală de invidiat farfuriile smălţuite.
(c) fotografii de Petisa
Aici, o altă doamnă învârte la roata olarului şi modelează din pământ vase de toate felurile. Apoi, le pune la uscat. Credeţi-mă pe cuvânt că nu este o muncă uşoară, e nevoie de multă îndemânare şi de foarte multă dăruire. Tot respectul!
marți, 10 martie 2009
De la Julieta, la mop
Dacă n-aş fi avut meseria pe care o am în prezent, probabil aş fi făcut ceea ce am învăţat în facultate (restaurarea-conservarea patrimoniului). Asta s-ar traduce astfel: aş fi fost un „doctor” de oale şi ulcele la vreun muzeu şi puneam cap la cap cioburi din neolitic şi din alte culturi dispărute. Deşi mi-ar fi plăcut să fiu medic, poate şi chirurg pentru că nu leşin când văd sânge şi nici nu vomit când văd maţe p-afară. Sunt migăloasă şi îmi place treaba făcută bine. Mi-ar mai fi plăcut să fiu profesoară (de istorie, pentru că am terminat şi această specializare). N-a fost să fie pentru că m-am dus prea târziu să-mi depun dosarul pentru concurs. Şi anul următor, mi-am găsit altă slujbă, e drept, puţin mai bine plătită.
Când eram mică, visam să ajung astronaut, să zbor printre stele, cu nave spaţiale şi alte nebunii. Am citit (nu bag mâna în foc că am reţinut mare lucru) o grămadă de cărţi şi atlase cu denumiri ciudate de stele şi galaxii. În facultate, mi-aş fi dorit să ajung actriţă. În primul an, am făcut parte dintr-o trupă de teatru şi m-am pregătit pentru rolul Julieta din „Romeo şi Julieta” de Shakespeare. N-am trecut de scena cu balconul. O încercare timidă am avut şi în clasa a VIII-a când mama, după ce am bătut-o la cap multă vreme, m-a dus la directoarea unui teatru din Rm.Vâlcea. Tipa m-a pus să-mi imaginez că adun floricele şi să ţopăi în patru colţuri. Mi s-a părut atât de stupid că i-am zis că nu pot să-i imaginez floricele pentru că trebuie să le văd. M-a mai pus să recit „Căţeluş cu părul creţ” (în clasa a VIII-a). Am râs. A doua oară nu m-am mai dus la ea şi am urât actoria.
Mama şi-a dorit ca fiica ei cea mare, adică eu, să ajungă avocat. M-am dus la meditaţie la istorie cu gândul să dau la Drept. Nu m-a ţinut mult pentru că nu-mi plăcea istoria. Aşa că, am abandonat ideea de a da la Drept. Ca o ironie, am ajuns să fac patru ani de istorie, cu ultimii doi, specializare muzeologie. Experienţa cu muzeul este tristă. Imediat după ce am luat licenţa, am ajuns la Bucureşti să-mi găsesc de lucru. Am făcut o listă cu muzeele din Capitală şi am zis să le iau la rând, poate au nevoie de un restaurator-începător. Mă pricepeam la ceramică. La textile e migălos, la lemn, metal şi carte, e foarte greu. M-am oprit la Muzeul Naţional de Istorie, vizavi de CEC, unde l-am căutat pe director pentru un job (prost plătit de altfel, 2.800.000 lei). Acesta mi-a spus nonşalant că toate locurile sunt ocupate şi că „avem oamenii noştri”. Am ieşit cu coada între picioare şi mai-mai să plâng. Am renunţat să mă duc pe la alte muzee.
În urmă cu cinci ani, eu şi Z. găsiserăm un anunţ în ziar cum că au nevoie la Carrefour-ul din Grozăveşti (era în construcţie) de personal la curăţenie. Ofereau 4.000.000 de lei, plus bonuri de masă. Am făcut noi socoteala şi cum stăteam în cămin pe-atunci şi nu plăteam nimic pentru că mama lui Z. lucrează în învăţământ, ieşeam destul de bine cu banii. Am printat CV-uri şi ne-am dus la interviu. Domnul care se ocupa de treaba asta ne-a măsurat din cap până-n picioare şi ne-a zis să mai căutăm pentru că avem studii şi e păcat de noi. Ori dacă nu găsim, să venim din nou la el, că ne angajează, ne-a promis omu’ atunci. Dar dacă găsim între timp să îl anunţăm şi pe el. Între timp, am găsit, mai prost plătit ca la Carrefour, dar era ceva pentru studiile noatre. Asta ca să nu facă mama vreun atac de cord că fata ei cu două facultăţi a ajuns să dea cu mopul prin magazine. Ori eu n-aveam nicio jenă în acest sens. Căutam un loc de muncă, atât. De cinci ani, fac aceeaşi meserie. Câteodată îmi place, câteodată nu. Nu implică mop, ci aşa mai pe studiile mele, dovadă că mama este bine, sănătoasă şi cred că şi mândră de mine.
Când eram mică, visam să ajung astronaut, să zbor printre stele, cu nave spaţiale şi alte nebunii. Am citit (nu bag mâna în foc că am reţinut mare lucru) o grămadă de cărţi şi atlase cu denumiri ciudate de stele şi galaxii. În facultate, mi-aş fi dorit să ajung actriţă. În primul an, am făcut parte dintr-o trupă de teatru şi m-am pregătit pentru rolul Julieta din „Romeo şi Julieta” de Shakespeare. N-am trecut de scena cu balconul. O încercare timidă am avut şi în clasa a VIII-a când mama, după ce am bătut-o la cap multă vreme, m-a dus la directoarea unui teatru din Rm.Vâlcea. Tipa m-a pus să-mi imaginez că adun floricele şi să ţopăi în patru colţuri. Mi s-a părut atât de stupid că i-am zis că nu pot să-i imaginez floricele pentru că trebuie să le văd. M-a mai pus să recit „Căţeluş cu părul creţ” (în clasa a VIII-a). Am râs. A doua oară nu m-am mai dus la ea şi am urât actoria.
Mama şi-a dorit ca fiica ei cea mare, adică eu, să ajungă avocat. M-am dus la meditaţie la istorie cu gândul să dau la Drept. Nu m-a ţinut mult pentru că nu-mi plăcea istoria. Aşa că, am abandonat ideea de a da la Drept. Ca o ironie, am ajuns să fac patru ani de istorie, cu ultimii doi, specializare muzeologie. Experienţa cu muzeul este tristă. Imediat după ce am luat licenţa, am ajuns la Bucureşti să-mi găsesc de lucru. Am făcut o listă cu muzeele din Capitală şi am zis să le iau la rând, poate au nevoie de un restaurator-începător. Mă pricepeam la ceramică. La textile e migălos, la lemn, metal şi carte, e foarte greu. M-am oprit la Muzeul Naţional de Istorie, vizavi de CEC, unde l-am căutat pe director pentru un job (prost plătit de altfel, 2.800.000 lei). Acesta mi-a spus nonşalant că toate locurile sunt ocupate şi că „avem oamenii noştri”. Am ieşit cu coada între picioare şi mai-mai să plâng. Am renunţat să mă duc pe la alte muzee.
În urmă cu cinci ani, eu şi Z. găsiserăm un anunţ în ziar cum că au nevoie la Carrefour-ul din Grozăveşti (era în construcţie) de personal la curăţenie. Ofereau 4.000.000 de lei, plus bonuri de masă. Am făcut noi socoteala şi cum stăteam în cămin pe-atunci şi nu plăteam nimic pentru că mama lui Z. lucrează în învăţământ, ieşeam destul de bine cu banii. Am printat CV-uri şi ne-am dus la interviu. Domnul care se ocupa de treaba asta ne-a măsurat din cap până-n picioare şi ne-a zis să mai căutăm pentru că avem studii şi e păcat de noi. Ori dacă nu găsim, să venim din nou la el, că ne angajează, ne-a promis omu’ atunci. Dar dacă găsim între timp să îl anunţăm şi pe el. Între timp, am găsit, mai prost plătit ca la Carrefour, dar era ceva pentru studiile noatre. Asta ca să nu facă mama vreun atac de cord că fata ei cu două facultăţi a ajuns să dea cu mopul prin magazine. Ori eu n-aveam nicio jenă în acest sens. Căutam un loc de muncă, atât. De cinci ani, fac aceeaşi meserie. Câteodată îmi place, câteodată nu. Nu implică mop, ci aşa mai pe studiile mele, dovadă că mama este bine, sănătoasă şi cred că şi mândră de mine.
sâmbătă, 7 martie 2009
Pour les femmes...
(c) fotografii de Petisa
Frank Michael - Toutes les femmes sont belles
Asculta mai multe audio Muzica »
Julio Iglesias - Vous les femmes
Asculta mai multe audio Muzica »
Abonați-vă la:
Postări (Atom)