Un tablou perfect. Abia la final...

Nu mă duc mâine la vot. Probabil aşa procedează mulţi români sătui de minciunile şi ipocriziile celor care aşteaptă o ştampilă pe mutră. Nu o să votez nici mâine şi nici altădată atât timp cât o să trăiesc în România. N-are rost să mai spun motivele pentru că ele sunt prea evidente. L-am votat pe Traian Băsescu şi chiar m-am dus la vot cu mari aşteptări. Nu spun că regret că am făcut acest lucru, pentru că alternativa, adică Adrian Năstase, era mult mai rea, însă am decis să nu-mi mai pese cine iese preşedinte sau prim-ministru pentru că lucrurile tot aşa vor merge în ţara asta. Recunosc că am avut emoţii pentru alegerile din acest an. Însă pentru cele din America. Îmi place mult de Barack Obama. E foarte deştept, vorbeşte frumos şi e înţelept, şi nici nu are vreun interes să se umple de bani pentru că deja e plin de bani. La noi, săracii bogaţi candidaţi sunt atât de lacomi că nici nu cred că mai au pe unde să pună tot ce au furat. Şi mai vor... Chiar cred că România nu mai are nicio şansă să-şi revină şi să devină o ţară la care să se uite străinii cu jind. De fapt, "să revină" e mult spus pentru a reveni înseamnă să fii fost ceva frumos înainte. România e atât de pierdută că românii fie ei şi cei deştepţi şi umani s-au consolat cu ceea ce li se oferă şi unii chiar îşi impun să creadă că aici e bine pentru că, altfel, spitalele de psihiatrie ar fi pline.

Mă gândeam acum vreo două zile, în drum spre metrou, la cuvântul "respect". Nu mai există în vocabularul nostru. Nu mai avem respect pentru bătrâni pentru că nici ei nu au pentru cei tineri, pe care îi bârfesc şi îi jignesc. Nu mai avem respect pentru cei care coboară din metrou. Cei care aşteaptă pe peron năvălesc pe uşi imediat ce se deschid fără să se uite măcar că cineva îşi face loc să coboare. Te îmbrâncesc şi îţi mai şi aruncă priviri şi ocări pe care abia le poţi duce. Nu mai există respect la supermarket. La ghişeu, casieriţele acre abia deschid gura să îţi răspundă la un simplu mulţumesc. Respect, ce este ăla?


Plouă şi mă uit cu un ochi la televizor. Sunt uşor melancolică. Mă gândesc la moşi... La cei doi moşi care pun în cizme cadouri. Vreau să ningă mult şi noaptea să ies înfofolită şi să mă plimb cu Z. de mână prin zăpada de jumătate de metru, fulgii mari să ne ude fleaşcă şi apoi să intrăm în casă roşii în obraji şi cu mâinile îngheţate. Ăsta e un tablou perfect.

Astăzi vreau să fiu urâtă!

De dimineaţă nu m-am uitat în oglindă. M-am spălat în grabă pe faţă. M-am pieptănat superficial. Mi-am prins părul la spate, într-o coadă şi mi-am lăsat cărare pe mijloc. Mi-am pus hainele de acum două zile. N-am uitat să-mi dau cizmele cu cremă neagră. Cizme din piele, uşor scorojite şi crăpate în bot, pe unde îmi intră apă când plouă. Blugii sunt noi, de vreo două luni, cumpăraţi din Carrefour. Pentru maiou am pus un tricou cam scurt şi strâmt, peste care am aruncat un altul fără mâneci şi negru. Nu mi-am pus nici cerceii mei cei albaştri şi nici nu m-am fardat (dar stai că asta n-am mai făcut de mulţi ani). Am luat acelaşi pulover verde şi paltonul meu cel mov, scămoşat. Îmi pare rău că n-am făcut sandvişuri pentru serviciu, dar am rămas fără pâine. Aşa că m-am oprit în drum spre metrou să cumpăr trei covrigi. N-am avut noroc cu ei pentru că erau fără sare şi cam elastici. Nici cu perniţa cu ficat după care mă înnebunesc n-am avut noroc, pentru că era prea sărată şi am băut după ea trei pahare de apă. Astăzi n-a întors nimeni capul după mine, eu cea cu palton mov scămoşat şi cu pungă de plastic mototolită în mână. Mâine, îmi pun cercei şi bluză nouă. Paltonul rămâne acelaşi, pentru că e singurul pe care îl am.

Fascinantul corp uman

Cotrobăind pe site-urile străine după informaţii despre ceea ce mai fac alţi oameni sau artişti din ţările vecine, am găsit pe www.timesonline.co.uk fotografiile lui Antony Crossfield, câştigătorul din acest an al premiului "Terry O'Neill". Întâi să vă spun câte ceva despre Terry O'Neill. Este un fotograf de vedete (şi nu orice fel de vedete: Frank Sinatra, Eric Clapton, Al Pacino, Sean Connery, Dustin Hoffman, Peter O' Toole, David Bowie etc), care a devenit celebru prin anii '60.


David Bowie, în viziunea lui Terry O'Neill

La rândul lui faimos asemenea vedetelor pe care le-a fotografiat, Terry O'Neill a dat numele unor importante premii în fotografie. Anul acesta, fericitul este Antony Crossfield, fotograf şi pictor care trăieşte la Londra. Viziunea lui asupra omului este mai puţin obişnuită. Poate şocantă pentru unii. Pentru mine fascinantă. După Antony Crossfield, omul e alcătuit din două părţi distincte: corpul şi sufletul. Corpul şi sufletul sunt de fapt doi oameni diferiţi, dar cu trupuri lipite asemenea siamezilor. Mi-au plăcut mult fotografiile lui. Câteva mostre:

Eşti cu capu', fatăăăă?

La Realitatea se dezbate un meci mult mai important decât cel din Ghencea, Steaua-F.C. Timişoara. Invitaţii discută foarte, dar foarte serios despre "meciul serii": Mineri vs. Fotbal. Până acum n-am mai văzut un asemenea profesionalism la un post tv. Cei puşi să-şi dea cu părerea despre fotbal şi golănii pe stadion se trezesc dintr-o dată cu o altă problemă pe cap: moartea minerilor de la Petrila.

Filosoful Cornel Dinu care îşi dă cu părerea despre tot ce mişcă s-a băgat în vorbă şi despre mineri. A zis o chestie emoţionantă până la prostie: "minerii arşi pe mai bine jumătate din suprafaţa corpului sunt în stare gravă şi şansele lor de supravieţuire sunt destul de mici. E mai bine pentru cei care au murit că acum nu mai simt nimic". - "Eşti cu capu', fatăăăă?" - vorba mondenilor. Şi după o părere atât de profundă, dl. Cornel Dinu a trecut la fotbal, cu filosofii cu tot, cu de-alde Schopenhauer şi Heidegger, pe care îi citeşte în pauzele de publicitate.

Lista neagră - un film de neuitat

De multă vreme, poate prea multă, n-am mai văzut un film atât de bun. S-a întâmplat chiar la tv.Miercuri seara, la TVR 1. Regizorul de teatru Alexandru Tocilescu a prezentat "filmul şoc" - Lista neagră. Înainte de aşa-zisă cronică a lui, am auzit doar că este un film bun şi nu carecumva să-l ratez. Aşa că de la ora 22.00 şi ceva am rămas neclintită pe TVR 1. L-am ascultat şi pe dl. Tocilescu. Să mă scuze dl. regizor, poate în meseria lui, la teatru, e bun, dar la critica de film stă foarte prost. A spus despre film că este alert şi nimic mai mult. A lăsat de înţeles că n-ar fi cine ştie ce. Mai-mai că aş fi schimbat la un film de doi lei pe un alt post dacă era să mă iau după descrierea lui Tocilescu. Bine că nu m-am luat.

Un film în olandeză, cu actori olandezi, regizat de un regizor olandez, Paul Verhoeven. Ceea ce nu ne-a spus dl. Tocilescu:

1. Filmul nu este unul bun, ci unul genial. Verhoeven a demonstrat că se mai pot face filme colosale despre evrei şi nazişti. Şi asta fără să cadă în plictiseală şi repetiţii.

2. Actorii sunt extraordinari, frumoşi şi lipicioşi. Adică n-ai vrea să-i mai scoţi de la inimă nici după ce se încheie filmul.

3. Povestea este cutremurătoare şi foarte bine spusă. Deşi pe alocuri se simte un aer hollywoodian, naturaleţea olandeză e copleşitoare.

Timp de două ore n-am îndrăznit să mă ridic de pe canapea nici măcar pentru o scurtă călătorie la toaletă. Pe scurt: un grup de evrei (bogaţi) este nimicit de nazişti. Scapă o femeie, care reuşeşte să se infiltreze în rândurile inamicilor. Şi de aici tot felul de planuri, uneltiri, trădări, iubiri, împuşcături şi multe altele de neuitat.

Paul Verhoeven este probabil cel mai de succes regizor olandez. A realizat cel mai popular serial tv din Olanda, "Floris". Omul şi-a încercat norocul şi la Hollywood unde a rupt box-office-urile cu RoboCop, Total Recall, Basic Instinct, Starship Troopers. Pun pariu că mulţi dintre voi habar n-aţi avut că Basic Instinct a fost făcut de un olandez. Mi-a plăcut mult o declaraţie a lui Verhoeven vizavi de munca sa. "Filmele sunt o minunată îmbinare de artă şi de business. Ţelul suprem este să îmbini aceste opusuri într-un mod strălucit. Această îmbinare face ca un film să fie unul de valoare, dar şi un succes din punct de vedere comercial". După atâta Hollywood, mai bine zis după 20 de ani de filme americane, s-a întors în 2007 în Olanda pentru Lista neagră. Îl recomand cu două mâini şi cu două guri.

Încă un amănunt picant. Iniţial, pentru rolul principal, jucat deClarice van Houten, fermecătoare şi blondă şi brunetă, Verhoeven avea în minte un bărbat. Însă nu ştia cum să infiltreze un bărbat printre nazişti. După multă vreme a realizat că doar o femeie cu sâni frumoşi este arma perfectă împotriva naziştilor. Şi bine a făcut. Ce mai pregăteşte Verhoeven pentru anul viitor? Din păcate, un film american cu Pierce Brosnan.

Mâncare artistică

Primite de la Z. pe email.

Tartă cu mere, nucă, nucă de cocos şi miere

Înainte


... şi după!

Văzute la Brăila

În weekend am fost la Brăila, la părinţii lui Z. Ca de obicei, mâncare cât vezi cu ochii, burţi umflate şi satisfăcute cu bunătăţi, şi mult somn. Apoi, cum puteam să ratez bibelourile, cărţile vechi sau borcanele cu murături din cămară. Nu mă mai săturam de privit porţelanurile - elefănţelul cu dinţi auriţi, perechea de beţivi, puişorii în miniatură, faraonul sau ce-o fi staueta neagră care îţi rupe degetele dacă îţi cade pe picioare, fotbalistul sau pisicuţele cu minge roşie. Z. a scotocit în bibliotecă şi a găsit cărţi vechi de la 1800, cu adnotări făcute cu creion chimic. Cât despre murături te lingi pe degete. Sunt delicioase. Mă grăbesc să închei pentru că am lăsat o tartă cu mere, nucă şi miere la cuptor, care miroase ameţitor în toată casa. Revin cu o fotografie.

M-am jucat în photoshop

Grădiniţa din dormitor

Viorea de noiembrie

... Şi ce parfum!

Urări între prieteni

Trei puştani se întâlnesc pe stradă şi se salută.

"- Ce faci, bă?"
"- Bine, bă."

Hăhăiesc, îşi dau pumni (în joacă) şi unul pleacă spre treaba lui, iar ceilalţi doi şi ei spre treaba lor. Unu' mai isteţ îşi ia la revedere cu o urare creştinească: "Să-ţi fie ţărâna uşoară, bă!"
"Mulţumesc, la fel, bă!".

Cină în oraş. La Târgovişte.

Sunt o plimbăreaţă. Sâmbata şi duminica, când se întâmplă să am liber, nu pot sta în casă nici bătută. Echipată (şi nu prea) de plimbare, cu fustă şi cu cizme cu toc, am zis să-l scot în oraş pe Z. Nu în Bucureşti, ci la Târgovişte. L-am tot bâzâit de vreo două săptămâni că vreau să văd acest oraş. Până să ne întâlnim cu prietenii noştri şi să mergem împreună (ei au aflat pe loc şi n-au zis nu când le-am spus de Târgovişte), am fost curioşi să vedem cum e piaţa volantă în apropiere de Cotroceni. M-am ales cu o tufănică de toamnă, frumoasă foc, galbenă, plantată în glastră. Am ajuns la spartul târgului aşa că n-am mai găsit mare lucru. Doar grămezi de mere şi o dugheană, cu „produse tradiţionale din Maramureş”, la care se stătea la coadă. Am mirosit, că de cumpărat nici nu se punea vorba. 40 de lei kilu de cârnaţi. De la mama lor, dar cam scumpi. Apoi, am luat-o agale pe aleile din Cotroceni, cu mâţe multe şi grase, cu frunze, că doar e toamnă, chiar dacă a fost un 1 noiembrie foarte cald, cu 24 de grade. Am căscat gura la casele burgheze şi am cules o frunză mare, cât două palme.

Spre Târgovişte am luat-o prin Mogoşoaia, pe un drum plin de cratere. Zgâlţâind maşina din toate şuruburile, am ajuns la destinaţie după două ore şi jumătate. Asta şi din cauză că am stat după grupuri-grupuri de vaci grase, cu ugere imense, care îşi legănau leneşe fundul fără să se sinchisească să şi-l mute la auzul claxonului. Ne-au încetinit vreo trei-patru cirezi de vaci cu stomacul burduşit de iarbă. La Târgovişte, am oprit în faţa Hotelului Dâmboviţa şi ne-am plimbat puţin prin parc. Am bliţuit urme ale Cetăţii Domneşti de secol 16 sau 17, am mai tras în cadru Mitropolia şi am pornit spre un restaurant căci eram lihniţi. Târgovişte e un orăşel micuţ, liniştit, curăţel, cu blocuri noi şi frumoase. Ceva specific? Turnul Chindiei, pe am apucat să-l vedem doar din maşină pentru că am depăşit programul de vizitare. Şi ar mai fi ( le-am întâlnit şi în alte oraşe, dar parcă nu erau aşa de multe) mii de ciori, care înnegresc cerul şi te înnebunesc de cap cu croncănelile lor. Cel mai bine ar fi să ai la tine o umbrelă ca nu cumva să devii norocosul posesor al unor pete albe şi puturoase.

Am şi uitat cum se chema restaurantul unde am intrat, în special pentru o ciorbă. Dar era micuţ şi cochet, cu mult lemn şi cărămidă roşie. Am cerut ciorbă de potroace şi de văcuţă. „N-avem ciorbă la ora asta” (18.00). De asta ne şi temeam. Aşa că am trecut la felul doi. Bere neagră spumoasă, coca cola cu aromă de migdale şi un fresh de portocale. Felul trei a fost cu surprize. F. a cerut o pastramă de oaie cu mămăliguţă. Oaia s-a dovedit a fi porc. Iar cartofii mei prăjiţi au fost mai mult fierţi. Însă mi-au fost adusi şi cei prăjiţi, din partea casei. Una peste alta, a fost frumos. Şi ne-am săturat chiar dacă nu toată mâncarea a fost pe gustul nostru. La întoarcere am ales un drum nou, fără gropi şi am ajuns la Bucureşti într-o oră şi un sfert şi fără dureri de cap.