duminică, 31 august 2008

Tânjind după Sighişoara



Am tânjit după Sighişoara foarte mulţi ani. Am văzut-o (pe toată pentru că nu este foarte mare) în acest concediu de vară, petrecut în maşină, pe drum sau în pensiuni. Atât de tare mi-am dorit să mă plimb pe străduţele strâmte ale Sighişoarei încât atunci când am ajuns în acest mic orăşel colorat pe alocuri, în altele grizonat, m-am cam desumflat. Poate că m-am dus, ca la Timişoara, cu mari (prea mari) speranţe că o să găsesc ceva care să îmi taie răsuflarea. Dacă n-am fost prea impresionată de străduţele pavate (unele scobite de muncitori harnici) sau de turnuleţele ei vechi de sute ani, şi aşa închise, a existat ceva care m-a dat pe spate: pensiunea unde am locuit două zile. Casa Vânătorului nu are grădină în faţă şi nici nu arată cine ştie pe afară. Însă, înăuntru e mai ceva ca un hotel de patru stele.



Mai jos câteva rânduri despre Sighişoara, pe care le-am scris de curând:

Oraşul te seduce, e fascinant şi îi pregăteşte turistului neavizat deopotrivă capcane, dar şi locuri surprinzătoare. E multă verdeaţă, e răcoare, dar şi multă bătaie de joc din partea autorităţilor care au întors oraşul pe dos, făcând din străduţele şi aşa înguste nişte şantiere omniprezente.


Aici a locuit Vlad Dracul

Pe o vilişoară îngrijită din inima cetăţii stă scris: „Aici a locuit Vlad Dracul". Nici urmă de muzeu pentru vizitatorii curioşi să vadă acest loc.

Clădirea adăposteşte în schimb un restaurant, iar în faţă este amplasată o tonetă cu îngheţată. În oraş, cele mai arătoase şi îngrijite construcţii sunt pensiunile, care au în permanenţă la poartă o plăcuţă cu „avem camere libere" sau, dimpotrivă, „toate camerele sunt ocupate".

Sighişoara, oraş inclus în patrimoniul UNESCO, este o veritabilă atracţie pentru turiştii francezi, nemţi, maghiari, spanioli şi de alte naţii, în ciuda străduţelor pavate cu piatră care sunt în lucru, a faimoaselor turnuri (în afară de cel cu Ceas) care nu se pot vizita, fie pentru că sunt închise, fie pentru că sunt închiriate de primărie în alte scopuri decât cele turistice.

Aproape toate cele peste 160 de case din cetate au o vechime de cel puţin 300 de ani şi un însemn cu „monument istoric". Le numeri pe degete pe cele care sunt bine conservate, viu colorate şi cu muşcate la geam, celelalte având pereţii mâncaţi de umezeală.

Turnul Cojocarilor are lacăt pe uşile năpădite de păienjeniş, iar pe zidurile care au trecut prin atâtea încercări au fost scrijelite diverse mesaje contemporane: inima străpunsă cu o săgeată, Eminem, 2 Pac sau COD (B) rullz.


Cum îşi face presa de cap

Pe Turnul Măcelarilor au urcat buruienile, însă turiştii străini nu par deranjaţi de aceste aspecte. Pe sub Turnul Croitorilor maşinile de toate mărimile trec în voie.

La Turnul Cizmarilor, am văzut un tânăr urcând în trombă scările şubrede şi am crezut că măcar acestuia avem şansa să îi admirăm interiorul. La fel au crezut şi alte zeci de persoane care s-au mulţumit doar cu fotografii. Am urcat scările şi am bătut la uşă.

Mi-a deschis un tânăr care m-a lămurit că turnul nu se vizitează, pentru că spaţiul a fost închiriat radioului şi ziarului local. A zâmbit amabil, apoi a închis (cu cheia) uşa după el. Sighişoara rămâne un oraş pitoresc, cu multe locuri deosebite, cu monumente impunătoare, dar prost întreţinute.

Am avut sentimentul că cei care obţin profit de pe urma turismului au îmbrăţişat sintagma „Las’ că merge şi aşa". Şi, se pare că merge, din moment ce turiştii străini vin de la an la an tot mai mulţi.

Un comentariu:

Nicoleta spunea...

Buna,
Am citit blogul tau,am dat din intamplare peste el,mi-a placut foarte mult,chiar m-a inveselit.Vroiam doar sa-ti spun ca-mi pare rau ca te-ai oprit.Oricum,toate cele bune si sper sa revii!