Speciale

Tataie, dichisit cu ţoale noi



Lulu cel mic şi gras



Nico la 27 de ani... Tot Nico, dar la 3 ani



Zalex la 2 ani şi jumătate



Nico la 3 ani



Mishu gură-mare



Nu e o girafă. E tot Mishu.

Ce-a fost în 2007...

.. multe realizări. În primul rând, casa noastră. Că tot se poartă acum retrospectivele, m-am gândit să las deoparte vorbăria şi să scormonesc după poze. O varză de amintiri. Hai că mă emoţionez.


Uite încă o fată dragă mie... Maimuţica.


La nuntă la Flori... Cu fetele mele dragi.



Cavalerii cetăţii din Alba-Iulia


Buda de la ţară


Răgnetul lui Gontz

Florile colorate de la Rucăr


Acasă la cântăreaţa Anca Parghel


Vâlcea, văzută de pe colină


S-a măritat Lulu


Prin cutia de amintiri


Salutări de la Viena


... şi de la mare!


Un nou prieten


Mishu cel nesătul


Crizantemele de toamnă


Liliacul de la bunici


Mall-ul din Vâlcea

Salata de Revelion...

Crăciunul portocaliu

Crăciunul se duse. L-am petrecut la socrii. Deşi mi-ar fi plăcut să îl petrec în noua noastră casă... Mai puţină mâncare şi mai multă linişte. De care o să am parte de Revelion. Am de gând să mă culc la 2 noaptea, ca de obicei, şi poate o să cânt, nu ca de obicei. Nu ca de obicei, o să beau şi o ceaşcă cu ţuică fiartă cu piper şi una cu vin fiert şi scorţişoară, şi puţin rom. Mă bucur că, în sfârşit, am reuşit să văruim singuri casa noastră. Ca nişte adevăraţi meşteri ce suntem. Cu var adevărat, cu trafalet pe bune şi cu multă muncă, nervi şi praf. Dar am scăpat... Cel puţin de muncă şi de praf. Că nervi mai sunt, pentru că mai avem de văruit, tot singuri, dormitorul. Am terminat două holuri (în alb) şi sufrageria (portocaliu! La modă, ar zice specialiştii). Rezultat: mulţumitor. Pereţi drepţi, curaţi. Well done, ar spune americanu', treabă bună, pe la noi. A durat ceva, dar a meritat. Mai bine să pun şi nişte poze.

P.S. O să arate şi mai bine cu un parchet nou.

Înapoi printre bloggeri

Nu aruncaţi cu ouă sau roşii în mine. Am lipsit atât de mult din această bătălie scriitoricească de pe bloguri pentru că... mulţi ştiţi toată povestea. Am luat casă. Adică, apartament, cu două camere în Giuleşti. Eu, Z. şi Mishu. Liniştit cartieru' şi plin de moşi. Trecând peste tristeţea din seara aceasta când am văzut că pe munca mea a cules altcineva roadele, am să reintru în joc. Ca să fiu în ton cu atmosfera de sărbători, cum spune tot românu', am făcut şi eu brad. Nu natural, fiindcă e scump, îşi împrăştie ţepii prin toată casa şi e drum lung până la piaţă şi înapoi. Brăduţul nu miroase ca-n pădure, dar e plin de beteală. L-am făcut în două culori: argintiu şi albastru, ca să fiu la modă.

La spital, cu escortă

Mă sună şefu' că arde şi tre să ajung la muncă. Nu pot, zic. Sunt la o prietenă, la spital. Şi nu e o glumă fumată, d'aia pe care n-o mai crede nici dracu. Îi zic că nu stau mult. Fac ocolu' spitalului căci se lucrează de vreun an la Spitalul Sf. Maria. Plin de BGS prin curte. Trec de ei. Ajung la uşă. Dau să intru. Fuga, la etajul 5, camera 6. Crezi că pot? Nu mă milogesc prea mult că oricum nu ţine. Zic că sunt de la ziar. Tot nu ţine. Mi se arată orarul: 15.00-17.00, ore de vizită. Portarul îşi umflă mândru pieptul. Păi, ce io lucrez la fabrică să ies la ora aia? Şi aşa şi tot e imposibil. Ca s-o fac lată de tot, strig în gura mare pe hol: Trebuie să dau şpagă? Oricum n-am niciun leu în buzunar. După vreo 20 de minute (şi mă gândeam cum îi arde buza şefului după mine) intru. Cu intervenţii. Şi cu un tip binefăcut de la BGS în spatele meu. Mă bate la cap că ei nu primesc şpagă şi că pot să scriu asta în articol. De parcă asta mă interesa pe mine. Ajung la prietena mea. Am uitat să zic că ar fi venit ea jos să ne vedem, dar un mic amănunt, unul mic de tot o împiedică: NU POATE SĂ MEARGĂ! A văzut-o în pat ăla de la BGS şi cât era de mare a lăsat capul în jos de ruşine. Am rânjit spre el un mulţumesc. Împuţit orar de vizite, dar mai împuţiţi sunt medicii şi asistentele care (deşi prietena mea trebuia externată vineri, joi dimineaţa fiind internată) n-au trecut măcar o dată pe la ea. Iar noi trebuie să respectăm un idiot de program, făcut tot de idioţi. Ironic, nu? Ca toată viaţa pe care o trăiesc în Bucureşti. Eu trebuie să respect programul lor, dar metroul nu soseşte în maximum 6 minute aşa cum au trimis ei comunicat la ziare... Pe noi cine ne respectă?

Cum să-ţi pierzi naşii în trei ore!

Ne-am luat acum doi ani. Naşii noştri au 45 de ani, vorba aia: au păr alb în cap. Şi degeaba. Nu prea am avut de ales. Ne-am izbit de refuzul unor prieteni, aşa că am acceptat să ne cunune oricine. Amabili şi cu bun simţ, am zis: săru' mâna naşa, săru' mâna naşu'! După ce ne-a văzut de vreo trei-patru ori în toţi aceşti ani şi ne-am auzit la telefon cam tot de atâtea ori, zilelea astea m-a sunat naşa. Cam straniu, căci, de obicei, îl suna pe Z. Probabil era o tactică. Ca să ne spună cu o zi înainte de sâmbătă că vin pe la noi şi neapărat Z. să se îmbrace la costum şi cravată, iar eu să aleg ceva elegant. Nu mai spun că am scos puiul de la congelator să îl prepar la cuptor. Am zis: o dată vin naşii la noi. Nici vorbă.

Ne-au spus că ne întâlnim în Colentina că mergem undeva. Unde? Am tot insistat. O să vedeţi voi. E secret. Am făcut tot felul de scenarii... că ne duc la restaurant, dar unde aşa de dimineaţă, sâmbătă la ora 8.00 (a.m.)? Că ne duc undeva în afara oraşului, poate la o casă de vacanţă, să ne prezinte unor prieteni... Sau, poate oamenii îşi reînnoiesc jurămintele de căsătorie. Dar ce avea să se întâmple nu i-ar trece nimănui prin cap.

Sâmbăta trecută (adică 22 septembrie 2007) a fost cea, dar cea mai neagră din viaţa noastră, a mea şi a lui Z. Ne-am urcat în maşină. Naşu' a zis că mergem pe Valea Prahovei. A! zic eu, mişto, mergem la iarbă verde, mâncăm o ciorbă de burtă şi ne plimbăm la poalele munţilor. Da' de unde! Ne oprim la Ploieşti, într-o parcare, lângă o biserică. Asta era! Îşi reînnoiesc jurămintele. Dar de ce tocmai la Ploieşti?

Dar nu... Trecem de biserică. Ajungem la o sala de spectacole din Ploieşti. Surpriză! În faţa clădirii, domni la costum şi cravată şi doamne căpătuite. Adică cu ţoale cică elegante. Aşa eram şi noi. Ce naiba! Am văzut lipite pe geam două afişe la un spectacol de balet rusesc. Spărgătorul de nuci (dar o să vedeţi mai încolo că i se potriveşte de minune Spărgătorul de buci). Mergem la balet? Dar ce Dumnezeu în Bucureşti nu erau? Naşii ne zic că mergem la balet. Păcăleala continuă.

Şi uite aşa ne cere naşa 1.500.000 de lei pentru ceva. Îi baga pe fugă în geantă şi dispare. Ce să-i faci... O dată mergem la balet cu naşii noştri. Dar de unde... Se întoarce naşa îmbujorată fără niciun rest şi cu două bilete cu numere, dar fără ştampilă. Intrăm. Ce s-a întâmplat acolo? Şoc şi groază! Mai rău ca într-o sectă. Bine că nu ne-au pus să bem urină, după cum a spus cumnatu'.

Nu contează ce a fost acolo, important e că s-a abuzat de încrederea noastră, iar naşii au vrut să facă bani pe spinarea noastră, ne-au ascuns toată povestea şi ne-au lăsat să înţelegem că ne duc undeva la restaurant sau la munte sau la naiba! Că de fapt acolo ne-au dus. La DRACU. Dacă vrei să îţi pierzi prietenii în cel mai scurt timp posibil să îi duceţi sâmbătă sau duminică dimineaţa la Ploieşti. Succes garantat! O ţeapă urâtă de tot.

Am pierdut un milion şi jumătate de lei, o zi întreagă, cu sculat la şapte dimineaţa, nervi, ocară şi nişte naşi. Care cică au fost ca şi părinţii noştri. Şi cum ne-au mai păcălit! Cu zâmbetul pe buze, momindu-ne să credem în ei, repetând mereu întrebarea: „Cum n-aveţi încredere în noi, naşii voştri?”. Şi da, am avut. Ne-am fript. O zi neagră din viaţa mea. Şi eu care credeam că cele două foste iubiri ale mele au fost cele mai tragice. O glumă.

Orbi şi cu banii luaţi, şi unde mai pui că dacă încrederea mergea mai departe, ne-ar fi costat mult mai mult. În euro!

De ce se îmbracă negrii în alb?

L-am văzut la Jay Leno pe Samuel L. Jackson îmbrăcat în alb. Acum vreo câteva zile, în metrou, s-a aşezat în faţa mea un bărbat de culoare, îmbrăcat tot în alb. Am întrebat în stânga şi în dreapta de ce se îmbracă negrii în alb şi nimeni nu m-a lămurit. N-am aflat un răspuns clar. De fapt, n-am primit niciun răspuns. Doar ridicat din umeri. Există vreo explicaţie logică? Sau e pură întâmplare... Poate nu...

Ce bine e în concediu!

N-am mai scris de multă, prea multă vreme... Subiecte să zicem că au fost, dar am fost plecată... de acasă. La ţară, la rude. A cam plouat, dar asta nu ne-a încurcat planurile. Ne-am jucat cu Cara (se acceptă cacofonia asta), căţeaua-lup, care a crescut în cinci luni cât alţii în zece. Fioroasă? Nici vorbă. O dulceaţă. Muşcă, dar în joacă şi latră aşa de dorul lelii. A halit un pui de găină. Aoleo! Să n-afle nea Costel că o spânzură. Am mâncat struguri parfumaţi direct din vie, salată de boeuf şi prăjitură cu banane, făcute de soră-mea. Bune rău. L-am văzut şi pe Vlăduţ, nepoţelul nostru, care ne-a cam umplut de mâncărică. De la el din stomac. Asta ca să ne pedepsească pe toţi că l-am chinuit cu pupături şi l-am zgâlţâit de la unul la altul. Azi e ziua lu' Lulu, soră-mea. Mulţi, mulţi ani! Ieri, a fost a noastră, doi ani de căsnicie. Cum am sărbătorit? Ne-am zis "La mulţi ani" toată ziua şi ne-am pupat. O zi ne mai desparte de Marea călătorie la Viena. Se anunţă ploaie. Chiar şi aşa Viena e frumoasă...

Mâţe cu gură mare

NUMAI PENTRU IUBITORII DE PISICI!

Muşcata mea roşcată

(c) http://fotozaharia.blogspot.com/
Seara după 20.30. Ies de la metrou Dristor şi mă opresc un pic. Un bătrânel chiar simpatic (spun asta pentru că unii mi se par atât de prefăcuţi şi răi....) îşi înşirase cutiile de margarină în care prisese lăstari de flori. Omu' a gândit bine afacerea. Pune la prins lăstari şi apoi îi vinde. De când îmi doream o muşcată. Am aruncat o privire cu coada ochiului şi am zărit-o. Era zveltă, cu forme apetisante. Era roşcată. O încântare să o priveşti. Era muşcata mea. Îmi zice stins: 70.000 lei. Încerc să negociez la 50.000 lei. Nu merge. Îl văd că se chinuie, îşi freacă mâinile şi se tânguieşte că nu poate mai jos. Şi că îmi caută altă floare. O voiam pe aia. Am dat 70.000 lei. Apoi, mi-a părut rău că am încercat să negociez. Mi-a părut rău de bătrân. Nu numai că mi-a părut rău, dar mi-a fost ruşine. Nu ştiu de ce. Poate că mi-era milă şi atât.

Doar un bebe...

Simpatic, nu? Mai-mai că aş vrea şi eu unul. Uha!

Reduceri mari, nene! La pantofi

Leonardo. Înghesuială mare. Gagicile se călcau în picioare. Mai erau şi vreo două cu bebe în braţe. Şi o căldură... Dar ce reduceri! Chiar merita să te calci pe bombeuri pentru asemenea preţuri. Cu 300.000 lei am luat două perechi. Una 140.000 lei, alta 160.000 lei. Chiar pe gustul meu. Şi nu o să mă opresc aici. Cel puţin două o să mai cumpăr. Însă dintr-un alt Leonardo. Că pe ăsta de la Unirii l-am epuizat.

El este Mishu. Pisoiul

(c) Foto.Zaharia

Deocamdata cu gandul la Viena

Pentru cine nu a aflat înca, mergem, adica eu si sotu', in concediu, la Viena. cam multe virgule in fraza de dinainte... Asta sa fie problema. Deci, in concediu la Viena. Super! Trei zile, la hotel de 4 stele. Nu ma laud, zau. Ma bucur nespus ca s-a ivit ocazia asta. Ar fi prima iesire in strainatate cu sotul si a doua in lume. Prima iesire single a fost anul trecut la Karlovy Vary, in Cehia, la un festival de film. Asa ca, Viena, pregateste-te ca venim! Suna mai bine in engleza, dar ma enerveaza sa scriu vorbe de duh in limbi straine. Desi mai aveam pe lista de dorinte Tunisia, tenerife, Amsterdam, Egipt si Portugalia, ne-am oprit la Viena. 700 de euro, avion si cazare. plus mic dejun american. Adica cu de toate. Sigur ca luam si aparatul foto. Ne trebuie amintiri. Si mai ales trebuie sa le aratam. Si un link http://www.austria-hotels.at/en/hotel-bellevue/virtual-tour/hotel-tour.html. Dar mai e pana pe 6 septembrie. Pana atunci mai e un moment de sarbatorit. Maine, adica 15 august, e ziua mea. De nastere si de nume. Maria. 27 de ani. Si cand te gandesti ca am realizat destul de multe pana la aceasta varsta...

LOTO fără noroc

N-a fost să fie. N-am câştigat la LOTO marele premiu. Şi, da. Am jucat. Îmi încerc norocul şi săptămâna viitoare. Mai pun şi eu un ban la puşculiţa Loteriei Române. Am decis să fiu un jucător fidel. Micuţ, dar fidel. Adică doar o variantă, de 45.000 lei. Dacă e să câştig, atunci o să fie şi cu bani puţini. Că de aia e loterie. Nu mă întrebaţi ce o să fac cu banii. Că oricum mă sperie tot. Ce s-o mai întind, că oricum n-o să câştig eu euroii ăia mulţi.

Vreau să câştig la LOTO

Nu... N-am rămas la ţiganii mei. M-am întors în Bucureşti. Dar n-am mai avut timp să mai pun ceva pe blog. Hai că nu vreau să mă plâng că sunt ruptă de oboseală sau că la serviciu am rămas singură pe baricade. Şefa e-n concediu, iar colegu' o păţi cu meningita... Aştept zile mai bune. Nu chiar acum, că în weekend lucrez. De-abia pe la sfârşitul săptămânii viitoare. Nu mai bine rămâneam pe la Dumbrăveni?
P.S. Îmi iau bilet la Loto. E 6 milioane de euro premiul cel mare. Ce mă fac dacă câştig? Fug în lume. Cu tot cu soţ şi pisoi.

La ţiganii mei...

Trei zile în familia mea... E numeroasă. Dar foarte prietenoasă şi veselă.


În sfârşit acasă! De când nu le mai văzusem pe surorile mele şi pe mama! Mai-mai să nu mă mai lase să plec. Cică e grea viaţa la Capitală. Iar aici, din 10 tigăi şi vreo cinci cazane de ţuică îţi ridici juma' de casă.


Ce mai viaţă de cal!


Bulibaşa. Adică bunicu'. El le ştie pe toate. Numai să nu-l întrebi ce vârstă are, că mai încurcă anii. Ba 70, ba 75. Alteori 100. Cine mai ştie...


Aaaaa! Regele nostru, Cioabă. Să trăiţi, Majestate! Jurnaliştii ăştia, vă cam dau bătaie de cap.

Deşi am doar trei ani, pot să ridic tigaia asta. Uf, ce grea e! Dar şi când o vinde tata... Ne-am scos. Nu costă mult. Salariul minim pe economie. Cel puţin.


Verişorii din partea tatălui. În curând, o să am un nepoţel.


Cum se vede lumea de la fereastra unui rrom sărac? Tot săracă...


Ciuca bătăilor. Asta sunt. Da' şi supăr pe toată lumea. Cum zic ceva, cum primesc un şut în fund sau una după cap. "Nenea, dai un ban?"


Deşi sunt mare şi am dinţişori în gură, atunci când mi-e foame mă mai folosesc de suzeta mea... Mmm şi ce delicioasă e!

Căldura şi liniştea serii de la Rucăr

Plănuiserăm ieşirea asta cu o săptămână jumate în urmă. După mai multe variante, am ales Rucăr. Am zis că e aproape şi mai scăpăm şi noi de căldura asta. Când scriu rândurile astea, deşi am ventilatorul dat pe ultima treaptă, mă sufoc. La 30 de grade, noaptea. Rucăr... Încă de dimineaţă au început peripeţiile. Deşi ajungem noi cu 20 de minute înainte la autogară, autocarul era deja plin şi adio rezervarea noastră. Îi zice Z. vreo două şoferului, apoi eu tare în clanţă şi după un telefon, se pare că rezolvăm problema. Aşa... Fac rost de două locuri şi îl mai iau la o rundă de înjurături pe şofer. O doamnă, care a păţit ca noi, avea rezervare, dar a rămas fără loc. Sare cu gura pe şofer şi spune: "Eu am fost respectuoasă cu dvs şi nu am primit loc. Iar alţii vă fac prost şi primesc". Da, îl făcusem prost şi am primit şi loc. Am râs în barbă. Ce mai aventură pe autostradă! Drum în lucru, aglomeraţie. De unde aer condiţionat în autobuz. Opriri dese. Ce să mai... Un început bun. Ajungem şi în Rucăr. Nu-i a bună. Am crezut că scăpăm de căldură şi când colo, aproape 40 de grade şi aici. Căutăm pensiunea. Strâmbăm din nas când o vedem aşa verde şi urcăm la mansardă. Abia seara ne-am dat seama că e frumos. Un geam mititel ne aducea lumină şi răcoare în cameră. Noaptea o minunăţie să dormi în ditamai patul, după o plimbare răcoroasă printr-un parc. În care n-am zăbovit prea mult după ce ne-au tot sunat cumnaţii şi ne-au tot spus că urşii îşi cam fac de cap. Mă gândeam cum o să mă ascund după Z. Că altceva ce puteam face... E, da' până la răcoarea nopţii mai e. Gazda noastră nici prea-prea, nici foarte-foarte, adică prea vorbăreaţă, dar nici foarte enervantă, ne-a propus o ciorbă, o friptană şi o salată, dar noi ce-am zis: Asta vrea să ne ia banii! Şi aşa am pornit la drum, că doar vruseserăm aventură. Mai mult eu. Tot urcăm, tot urcăm. Iar urcăm. Urcăm. Ce v-aţi săturat de atâta urcat? Păi, staţi că mai am vreo 3 km. Şi urcăm. De-abia ne târâm şi parcă se zăreşte ceva. O oază de ceva. O chestie unde se poate mânca. Că restaurant nu se poate numi. Cerem noi acolo puţintică mâncare şi vine chelneriţa şi ne spune pe rând că aia nu are, aia nu are. Da' ce aveţi? Ne umplem burticile, luăm un pic de aer în plămâni şi coborâm. Aşa da. Alunecăm şi facem poze. Multe poze. Pe blogul vecin http://fotozaharia.blogspot.com/. Măi, io mă gândesc aşa. Oriunde te-ai duce, indiferent că nu te răsfaţă nimeni cu bucate alese, ba mai mult bulzul e cam nefăcut sau ciorbă de văcuţă nu mai e, priveşti partea bună a lucrurilor şi încerci să te relaxezi. Şi i-aş spune lui Z: Cu toate astea, e bine că suntem împreună! Până a doua zi nimic neobişnuit. Ca oamenii aşa: mâncat. Iar, la o pizzerie. Dormit, ascultat muzică. Şi atât trebuie să ştiţi. A doua zi căutăm iar să mâncăm undeva. Întrebăm. Tre să ajungem la Gogoşaru'. Tot satu' ştie de Gogoşaru ăsta. Credeam că e mare învârteală, când colo o sărăcie. Bună ciorba de burtă, dar friptura lui Z. cam în sânge. Nu asta a fost dorinţa. S-a găsit un cuţu care să saliveze. La propriu. Am şi eu o problemă. În tot Rucărul ăsta n-am găsit ceva mişto unde să poţi mânca decent. Ce naiba, acum că avem bani la noi. Şi chiar eram dispuşi să dăm. Da' pe ce? Noroc cu Gogoşaru' ăsta că aşa i-am cunoscut pe primaru' satului, poliţaiul, pe însuşi Gogoşaru' - patronul. Probabil era şi preotul cu ei. Era unul cu barbă şi în pielea goală şi asta mă pune pe gânduri că n-ar fi fost totuşi el. Mai stăteau la o bere şi un mic cine ştie ce oameni de afaceri ai comunei... Ajungem pe un deal, cu râu, poteci, brazi şi muzică tare. Numai maşini cu numere de Bucureşti. Admirăm peisajul, ne odihnim şi o luăm din loc. La 15.30 ne întoarcem la Buc. Am uitat să spun că toate drumurile le-am făcut în papuci cu toc. Care apropo s-au ros de tot. A fost bine. O aventură aşa cum ne-am dorit. Cam sărac el Rucărul ăsta, dar frumoase locuri!