Doi domni cu părul alb

După câte lucruri urâte mi s-au întâmplat în ultima vreme, astăzi am avut parte de un moment drăguţ. Mai spre seară. Mă aflam în metrou, aproape de staţia unde trebuia să cobor, când m-am trezit că zâmbesc singură. Şi nu pentru că am luat-o razna ori că mi se trage de la atâtea momente pe care aş vrea să le îngrop şi să nu le mai scot niciodată la suprafaţă, nici măcar pentru amuzament. Doi domni, unul dintre ei avea părul mai alb decât celălalt, se pofteau să stea jos. Un singur loc, doi domni şi multă amabilitate. Şi nu una gratuită. "Da', poftiţi dvs. Ba nu, staţi dvs. Au ţinut-o aşa vreo două minute. S-a aşezat până la urmă domnul cu păr mai puţin alb, dar nu vă zic cu câtă jenă a luat loc şi ce stingherit se simţea. Lângă el era o tânără durdulie care îl poftise să stea jos pe domnul complet alb în cap. Şi ce mai circ simpatic, şi ce mai schimburi de cuvinte frumoase şi amabilitiţi! Şi asta chiar n-a fost la mişto!