Tânjind după Sighişoara

Am tânjit după Sighişoara foarte mulţi ani. Am văzut-o (pe toată pentru că nu este foarte mare) în acest concediu de vară, petrecut în maşină, pe drum sau în pensiuni. Atât de tare mi-am dorit să mă plimb pe străduţele strâmte ale Sighişoarei încât atunci când am ajuns în acest mic orăşel colorat pe alocuri, în altele grizonat, m-am cam desumflat. Poate că m-am dus, ca la Timişoara, cu mari (prea mari) speranţe că o să găsesc ceva care să îmi taie răsuflarea. Dacă n-am fost prea impresionată de străduţele pavate (unele scobite de muncitori harnici) sau de turnuleţele ei vechi de sute ani, şi aşa închise, a existat ceva care m-a dat pe spate: pensiunea unde am locuit două zile. Casa Vânătorului nu are grădină în faţă şi nici nu arată cine ştie pe afară. Însă, înăuntru e mai ceva ca un hotel de patru stele.



Mai jos câteva rânduri despre Sighişoara, pe care le-am scris de curând:

Oraşul te seduce, e fascinant şi îi pregăteşte turistului neavizat deopotrivă capcane, dar şi locuri surprinzătoare. E multă verdeaţă, e răcoare, dar şi multă bătaie de joc din partea autorităţilor care au întors oraşul pe dos, făcând din străduţele şi aşa înguste nişte şantiere omniprezente.

Aici a locuit Vlad Dracul

Pe o vilişoară îngrijită din inima cetăţii stă scris: „Aici a locuit Vlad Dracul". Nici urmă de muzeu pentru vizitatorii curioşi să vadă acest loc.

Clădirea adăposteşte în schimb un restaurant, iar în faţă este amplasată o tonetă cu îngheţată. În oraş, cele mai arătoase şi îngrijite construcţii sunt pensiunile, care au în permanenţă la poartă o plăcuţă cu „avem camere libere" sau, dimpotrivă, „toate camerele sunt ocupate".

Sighişoara, oraş inclus în patrimoniul UNESCO, este o veritabilă atracţie pentru turiştii francezi, nemţi, maghiari, spanioli şi de alte naţii, în ciuda străduţelor pavate cu piatră care sunt în lucru, a faimoaselor turnuri (în afară de cel cu Ceas) care nu se pot vizita, fie pentru că sunt închise, fie pentru că sunt închiriate de primărie în alte scopuri decât cele turistice.

Aproape toate cele peste 160 de case din cetate au o vechime de cel puţin 300 de ani şi un însemn cu „monument istoric". Le numeri pe degete pe cele care sunt bine conservate, viu colorate şi cu muşcate la geam, celelalte având pereţii mâncaţi de umezeală.

Turnul Cojocarilor are lacăt pe uşile năpădite de păienjeniş, iar pe zidurile care au trecut prin atâtea încercări au fost scrijelite diverse mesaje contemporane: inima străpunsă cu o săgeată, Eminem, 2 Pac sau COD (B) rullz.

Cum îşi face presa de cap

Pe Turnul Măcelarilor au urcat buruienile, însă turiştii străini nu par deranjaţi de aceste aspecte. Pe sub Turnul Croitorilor maşinile de toate mărimile trec în voie.

La Turnul Cizmarilor, am văzut un tânăr urcând în trombă scările şubrede şi am crezut că măcar acestuia avem şansa să îi admirăm interiorul. La fel au crezut şi alte zeci de persoane care s-au mulţumit doar cu fotografii. Am urcat scările şi am bătut la uşă.

Mi-a deschis un tânăr care m-a lămurit că turnul nu se vizitează, pentru că spaţiul a fost închiriat radioului şi ziarului local. A zâmbit amabil, apoi a închis (cu cheia) uşa după el. Sighişoara rămâne un oraş pitoresc, cu multe locuri deosebite, cu monumente impunătoare, dar prost întreţinute.

Am avut sentimentul că cei care obţin profit de pe urma turismului au îmbrăţişat sintagma „Las’ că merge şi aşa". Şi, se pare că merge, din moment ce turiştii străini vin de la an la an tot mai mulţi.

Sfarsit de concediu. Prima oprire: Timisoara

Ce tari exotice, ce Europa civilizata! Nu Italia, nu Spania, nu Turcia, nu Tenerife, nu Olanda, nu, nu, nu... Nu spun ca nu as vrea sa le vad, Doamne-fereste! Spun doar ca nu le-am vazut pana acum. Iar concediul de doua saptamani din vara aceasta a fost o aventura, in Romania. Nu stramba din nas, ca n-a fost chiar asa rau. Nici n-am asteptat sa treaca bine ultima zi de lucru, caci ne-am si facut bagajele pentru a doua zi dimineata (eu si Z, adica), o sambata dogoritoare. De unde somn sau stare. Aveam emotii pentru calatoria noastra spre Timisoara. O spun de parca m-as fi dus cine stie unde, salbatic si nemaivazut sau auzit. Aveam emotii pentru ca mi-am dorit sa vad Timisoara pentru a ma convinge ca exista un oras mai bun, mai curat, mai civilizat ca Bucurestiul si, zau, ca m-as fi mutat in Banat. Nu rade si nu arunca cu pietre. Am vazut destule orase din Romania (Cluj, Brasov, Oradea, Valcea, Braila, Galati, Alba Iulia, Sibiu etc, etc) si pot sa spun ca nu m-a dat pe spate niciunul. Aceeasi mizerie oraseneasca, mai putin din cea umana fata de Bucuresti. Deci, daca e sa traiesc in Romania, prefer Bucurestiul, si cine stie, poate ma hotarasc intr-o zi sa plec in lume, asa cum am facut cu multe alte lucruri din viata mea, casa, masina etc.


Un drum lung cu masina, de vreo 600 de km, in 12-13, ore, cu opriri, nu dese, dar lungi. Una de masa (sunt innebunita dupa pranzurile in natura) aproape de Hateg si una de o ora la Castelul Huniazilor, zis si Corvinestilor, la Hunedoara. Drumul a fost lung, dar frumos. Salbatic, dar in paragina. Natura a lasat, omul si-a batut joc. Rauri, munti, brazi, o splendoare. Am ajuns la Timisoara seara, pe la opt. Timisoara, la periferie, e dureros de prabusita, in centru atmosfera e alta. Pietele au denumiri ca in Bucuresti, Unirii si Victoriei, sunt ingrijite, iar rondurile sunt stapanite de porumbei. Cum ajungi sa cunosti Timisoara, te cucereste usor, insa te si intristeaza. Case mari, gandite de arhitecti vienezi, pastreaza urme ale istoriei, cu dantelarii si stiluri aristocratice. Doar ca sunt prafuite, mucegaite si scorojite. Am prins si Zilelele Timisoarei. Asa l-am ascultat pe fostul solist de la UB 40 (m-a uns la suflet concertul). Am stat la o pensiune modesta, cu mic dejun inclus. Camerista, o guraliva, o ardeleanca pura, a povestit cum a fost deportata la Braila, impreuna cu familia ei si a baut apa din cisterna cu urme de petrol. Sa nu te auda ca spui ceva de rau despre Costel Busuioc, mandria Banatului, ca se supara rau. Pe Nicoleta Luciu o considera o mare actrita. No comment!

Dupa trei zile, cu plimbari extenuante si apa multa, dar si somn pe masura, iti vine sa mai stai cateva. Tramvaiul 22 ne-a dus prin tot orasul, care e destul de linistit (Timisoara mai e numita si "mica Viena"), cu oameni destul de saritori, dar sa nu insisti prea mult sau sa abuzezi de amabilitatea lor ca isi schimba rapid fata blanda. Timisoara este un oras colorat, cu multe natii, nemti, unguri, si romani care pocesc limba romana de n-o mai recunosti. Am mancat la un restaurant in centru (mancarea a fost splendida), unde chelnerul ne-a intampinat cu un "Hello" amabil, ne-a invitat la masa, intrebandu-ne in ce limba vrem meniul. I-am raspuns in romaneste ca vrem o ciorba de perisoare, o mamaliguta cu branza si o portie de ficatei in sunca.

L-am vizitat si pe nea Costica, unchiul meu ardelean, voinic si glumet, care a ajuns la Timisoara in urma cu ani multi, incaltat cu pantofii cu toc ai bunicii mele. Are un fiu in Germania, care dupa 16 ani a reusit sa aiba un job bine platit, o casa mare si 2 Mazda. Mai are o fata, care a ramas in Timisoara. Este asistent maternal si are un baiat de 14 ani, uluitor de inteligent. Tanti Ani, sotia lui nea Costica, nu ne-a lasat sa plecam fara sa ne dea o tuica ardeleaneasca din prune, rosii mari din gradina si sunca banateana, cu slanina putina si carne din plin. De la Timisoara, am plecat spre Sighisoara, dar asta este un alt episod. Sa mai spun ca politistii hunedoreni sunt draguti, amabili si destepti. Iti vine sa crezi sau nu am scapat de o amenda de 2 milioane de lei, de un carnet suspendat pe o luna si patru puncte penalizare. Si da, domnule ofiter, am invatat o lectie.