Cum să-ţi pierzi naşii în trei ore!

Ne-am luat acum doi ani. Naşii noştri au 45 de ani, vorba aia: au păr alb în cap. Şi degeaba. Nu prea am avut de ales. Ne-am izbit de refuzul unor prieteni, aşa că am acceptat să ne cunune oricine. Amabili şi cu bun simţ, am zis: săru' mâna naşa, săru' mâna naşu'! După ce ne-a văzut de vreo trei-patru ori în toţi aceşti ani şi ne-am auzit la telefon cam tot de atâtea ori, zilelea astea m-a sunat naşa. Cam straniu, căci, de obicei, îl suna pe Z. Probabil era o tactică. Ca să ne spună cu o zi înainte de sâmbătă că vin pe la noi şi neapărat Z. să se îmbrace la costum şi cravată, iar eu să aleg ceva elegant. Nu mai spun că am scos puiul de la congelator să îl prepar la cuptor. Am zis: o dată vin naşii la noi. Nici vorbă.

Ne-au spus că ne întâlnim în Colentina că mergem undeva. Unde? Am tot insistat. O să vedeţi voi. E secret. Am făcut tot felul de scenarii... că ne duc la restaurant, dar unde aşa de dimineaţă, sâmbătă la ora 8.00 (a.m.)? Că ne duc undeva în afara oraşului, poate la o casă de vacanţă, să ne prezinte unor prieteni... Sau, poate oamenii îşi reînnoiesc jurămintele de căsătorie. Dar ce avea să se întâmple nu i-ar trece nimănui prin cap.

Sâmbăta trecută (adică 22 septembrie 2007) a fost cea, dar cea mai neagră din viaţa noastră, a mea şi a lui Z. Ne-am urcat în maşină. Naşu' a zis că mergem pe Valea Prahovei. A! zic eu, mişto, mergem la iarbă verde, mâncăm o ciorbă de burtă şi ne plimbăm la poalele munţilor. Da' de unde! Ne oprim la Ploieşti, într-o parcare, lângă o biserică. Asta era! Îşi reînnoiesc jurămintele. Dar de ce tocmai la Ploieşti?

Dar nu... Trecem de biserică. Ajungem la o sala de spectacole din Ploieşti. Surpriză! În faţa clădirii, domni la costum şi cravată şi doamne căpătuite. Adică cu ţoale cică elegante. Aşa eram şi noi. Ce naiba! Am văzut lipite pe geam două afişe la un spectacol de balet rusesc. Spărgătorul de nuci (dar o să vedeţi mai încolo că i se potriveşte de minune Spărgătorul de buci). Mergem la balet? Dar ce Dumnezeu în Bucureşti nu erau? Naşii ne zic că mergem la balet. Păcăleala continuă.

Şi uite aşa ne cere naşa 1.500.000 de lei pentru ceva. Îi baga pe fugă în geantă şi dispare. Ce să-i faci... O dată mergem la balet cu naşii noştri. Dar de unde... Se întoarce naşa îmbujorată fără niciun rest şi cu două bilete cu numere, dar fără ştampilă. Intrăm. Ce s-a întâmplat acolo? Şoc şi groază! Mai rău ca într-o sectă. Bine că nu ne-au pus să bem urină, după cum a spus cumnatu'.

Nu contează ce a fost acolo, important e că s-a abuzat de încrederea noastră, iar naşii au vrut să facă bani pe spinarea noastră, ne-au ascuns toată povestea şi ne-au lăsat să înţelegem că ne duc undeva la restaurant sau la munte sau la naiba! Că de fapt acolo ne-au dus. La DRACU. Dacă vrei să îţi pierzi prietenii în cel mai scurt timp posibil să îi duceţi sâmbătă sau duminică dimineaţa la Ploieşti. Succes garantat! O ţeapă urâtă de tot.

Am pierdut un milion şi jumătate de lei, o zi întreagă, cu sculat la şapte dimineaţa, nervi, ocară şi nişte naşi. Care cică au fost ca şi părinţii noştri. Şi cum ne-au mai păcălit! Cu zâmbetul pe buze, momindu-ne să credem în ei, repetând mereu întrebarea: „Cum n-aveţi încredere în noi, naşii voştri?”. Şi da, am avut. Ne-am fript. O zi neagră din viaţa mea. Şi eu care credeam că cele două foste iubiri ale mele au fost cele mai tragice. O glumă.

Orbi şi cu banii luaţi, şi unde mai pui că dacă încrederea mergea mai departe, ne-ar fi costat mult mai mult. În euro!

De ce se îmbracă negrii în alb?

L-am văzut la Jay Leno pe Samuel L. Jackson îmbrăcat în alb. Acum vreo câteva zile, în metrou, s-a aşezat în faţa mea un bărbat de culoare, îmbrăcat tot în alb. Am întrebat în stânga şi în dreapta de ce se îmbracă negrii în alb şi nimeni nu m-a lămurit. N-am aflat un răspuns clar. De fapt, n-am primit niciun răspuns. Doar ridicat din umeri. Există vreo explicaţie logică? Sau e pură întâmplare... Poate nu...

Ce bine e în concediu!

N-am mai scris de multă, prea multă vreme... Subiecte să zicem că au fost, dar am fost plecată... de acasă. La ţară, la rude. A cam plouat, dar asta nu ne-a încurcat planurile. Ne-am jucat cu Cara (se acceptă cacofonia asta), căţeaua-lup, care a crescut în cinci luni cât alţii în zece. Fioroasă? Nici vorbă. O dulceaţă. Muşcă, dar în joacă şi latră aşa de dorul lelii. A halit un pui de găină. Aoleo! Să n-afle nea Costel că o spânzură. Am mâncat struguri parfumaţi direct din vie, salată de boeuf şi prăjitură cu banane, făcute de soră-mea. Bune rău. L-am văzut şi pe Vlăduţ, nepoţelul nostru, care ne-a cam umplut de mâncărică. De la el din stomac. Asta ca să ne pedepsească pe toţi că l-am chinuit cu pupături şi l-am zgâlţâit de la unul la altul. Azi e ziua lu' Lulu, soră-mea. Mulţi, mulţi ani! Ieri, a fost a noastră, doi ani de căsnicie. Cum am sărbătorit? Ne-am zis "La mulţi ani" toată ziua şi ne-am pupat. O zi ne mai desparte de Marea călătorie la Viena. Se anunţă ploaie. Chiar şi aşa Viena e frumoasă...