Obrigada, Lisabona!

Am pus piciorul şi în Lisabona. Nu sunt prea mult ieşită prin lume, Portugalia fiind a cincea ţară căreia i-am respirat aerul. Peste tot în Lisabona miroase atât de frumos: a verdeaţă, a pomi înfloriţi, a bezele, a mâncare proaspăt gătită.

Pentru Lisabona e nevoie de încălţări comode pentru că sunt multe, foarte multe de văzut: străduţe întortocheate, muzee, grădină botanică, grădină zoologică, faimosul (şi pe drept) Oceanariu, foarte multe parcuri răcoroase, grădini de vară cochete. Ce să mai! Clar ai nevoie de picioare sănătoase! Pentru că e de mers.

Înainte de a pleca la Lisabona mi-am cumpărat o pereche de tenişi pe care i-am purtat în fiecare zi. M-am simţit ca Alice în Ţara Minunilor, ca într-un basm din care aş fi vrut să fac parte muuuultă vreme. Nu doar o săptămână cât a durat vacanţa noastră. Cea mai frumoasă de până acum! Şi nu spun cuvinte mari. N-am simţit Lisabona ca pe un loc unde aş vrea cu tot dinadinsul să emigrez, deoarece e prea plin de turişti şi asta îi cam roade din farmec, însă este un oraş ideal pentru un concediu. Am uitat complet de griji, de România, de serviciu. Mă gândeam la ceea ce lăsasem acasă ca prin vis.

Îmi dorisem foarte mult să ajung la Lisabona, nu pentru că auzisem prea multe despre ea sau pentru că văzusem fotografii nenumărate, ci pentru că m-a fascinat limba portugheză. Am făcut nişte cursuri timp de trei luni şi am reuşit să înţeleg cât de cât limba şi să rup câteva cuvinte. În prima zi când am ajuns nu m-am simţit copleşită de Lisabona aşa cum mă aşteptam, însă de-a doua zi am mers tot timpul numai cu gura căscată şi uitam s-o mai închid.

În prima zi, am mers vreo patru ore în continuu, apoi am început să creştem la şase ore, apoi la opt-nouă ore. A patra zi, am mers şchiopătând. Dar nu ne-am dat bătuţi. Apoi, picioarele s-au obişnuit cu mersul pe jos şi n-au mai ripostat. Am văzut multe şi pot să spun că portughezii ar trebui să fie mândri cu ceea ce au şi să stea cu fruntea mereu sus. Să nu se simtă nicicum inferiori faţă de alte naţii, pentru că au ce oferi turiştilor, care nu sunt deloc puţini. Cel puţin un avion la un sfert de oră trecea pe deasupra Lisabonei aducând un nou val de turişti: spanioli, australieni, olandezi, francezi, englezi, africani. Da' şi români! Pe care am încercat să-i evităm. Nu e nevoie să mai spun de ce!

Toată lumea mă întreabă dacă e ieftină mâncarea: nu ştiu ce să răspund. Pentru mine, nu e aşa ieftină, pentru că am mâncat în fiecare zi la restaurant şi se duceau între 15 şi 30 de euro pe zi pe mâncare, apă, transport şi altele. Cum eu nu sunt obişnuită cu mâncatul la restaurant, nu pot să mă pronunţ dacă a fost ieftin sau nu. La fel, cu transportul. E mai scump ca la noi, dar am înţeles că la alţii e şi mai scump. Dar pot să spun că într-o săptămână eu şi Z. am cheltuit 240 de euro pe mâncare, transport, apă şi mici cadouri. Şi chiar am mâncat ce ne-a poftit inima.

Am văzut multe muzee, am stat pe bănci în multe parcuri, am căscat gura la metroul lor. Staţiile sunt adevărate muzee, cu faianţă pictată şi cu maxime scrise pe pereţi. La fiecare colţ de stradă găseai ceva plăcut pentru ochi. De dimineaţa până seara, în fiecare zi, am descoperit noi locuri şi ne-am plimbat prin aproape toată Lisabona şi puţin prin împrejurimi. Nu ne-au lipsit din rucsac două lucruri: sticla cu apă şi harta oraşului, care acum e plină de găuri de la cât am tot împăturit-o. În fiecare zi, am mers în altă zonă: veche sau nouă, în fiecare era ceva de văzut. Restaurante sunt peste tot. O încăpere cu două-trei mese, puţin fado (în special Amalia Rodrigues) şi mâncare pe alese. Ce să mai spun? Că îmi venea să plâng în ultima zi când am plecat din Lisabona?