Fotografii şi poveşti

Proaspăt scoase din cuptor

2010-02-10T21:59:00.001+02:00

ninge, la 2 dimineata...

2010-01-20T01:55:00.001+02:00

S-a terminat!

2010-01-03T19:21:00.004+02:00

E ora 19.22. Afară încă ninge. Cu fulgi mici şi frumoşi. I-am văzut la lumina unui felinar din faţa blocului. Vecinii de peste drum încă mai au luminiţe la geamuri şi parcă sunt mai vesele ca oricând, deşi s-a terminat. S-au dus Crăciunul şi Revelionul. Din bucătăria mea se aude ABBA. E seara ABBA. Sunt la ceas de nostalgie. De vreo câţiva ani încoace, în ultima zi înainte serviciu, după atâtea zile libere, desfac bradul. Este cel mai trist proces. Pe cât de veselă eram când l-am împodobit împreună cu Mişu şi cu sora mea, pe atât de tristă am fost uitându-mă la el în ultimele două zile, ştiind că urmează să-i dau jos beteala. Afară ninge şi eu mă gândesc deja la primăvară. În mintea mea, dacă s-au terminat Sărbătorile de iarnă, deja număr zilele până la primii ghiocei. Cei adevăraţi, de primăvară, nu cei care răsar, săracii, printre smocuri de zăpadă. Am avut parte de zile foarte liniştite. De data aceasta am rămas acasă, n-am mai fost nici la Brăila, la socrii, nici la Vâlcea, la ai mei. Ne-am pupat la telefon şi ne-am urat toate cele şi atât. Au fost cele mai liniştite sărbători de până acum, deşi tânjesc după cele din copilărie când mă punea mama să dorm după-amiaza pentru "a rezista noaptea". Da', de unde! Cine putea să doarmă! Aşteptam colindătorii, iar dacă eram la ţară, chiar eu făceam parte dintre aceştia. Nu conta că era afară un frig de-ţi crăpa obrazul.
Eu, soră-mea şi bunica ne trezeam la patru dimineaţa să pornim "în colindeţ". Vânam turta dulce, eugenia şi gogoşile calde. Covrigi dădea cam toată lumea şi ne cam săturaserăm de ei. Se făcea şapte dimineaţa când ajungeau colindătorii în curtea noastră. Cine să se mai culce în patul cald, cu soba arzând la cap! Luam sania şi ieşeam pe uliţă până se făcea seară, cu mici pauze de masă. Astea erau sărbătorile pe care le iubeam. Nu cele de la oraş, cu luminiţe ca la nebuni, cu vizite la supermarketuri sau cu beţii prelungite. Ca să nu mai amintesc de tăierea porcului! Ne băgam mâinile în urechi ca să nu-l auzim guiţând când era alergat prin curte pentru a fi înjunghiat. Asta nu ne plăcea deloc. Chiar sufeream şi plângeam. Dar ne trecea repede când furam şorici bine spălat şi periat. Şi ce bine mirosea carnea de porc la tigaie! Au trecut mai bine de zece ani de când n-am mai luat parte la o sărbătoare deplină de iarnă, aşa cum o percepeam eu în copilărie.

O zi perfectă pentru lenevit

2009-12-26T13:40:00.003+02:00

Sărmăluţe de Crăciun

2009-12-24T18:04:00.004+02:00

Printre globuleţe

2009-12-23T14:08:00.003+02:00

Toamnă în culori

2009-11-14T20:35:00.006+02:00

Dimineaţa

2009-11-13T00:41:00.000+02:00

Ciocolată de casă

2009-10-17T13:18:00.003+03:00

(c) Fotografii de Petisa (ciocolata din imagini făcută tot de Petisa)

Cea mai bună ciocolată pe care am mâncat-o vreodată. Z. poate să confirme.

"Anuţ" şi o veste bună

2009-10-15T22:39:00.003+03:00

Vestea bună e că, de mâine, nu mai fac ţurţuri la nas când îl scot dimineaţa de sub plapumă. Partea proastă e că, în anunţul de mai sus, domnu' administrator al blocului în care stau a nenorocit aproape fiecare cuvânt.

Decor cu mere

2009-10-13T09:00:00.005+03:00

Soundtrack...

(c) Fotografii de Petisa

Prin natură

2009-10-12T23:15:00.004+03:00

Întâmplare cu un bătrân

2009-10-04T17:59:00.002+03:00

Prin postul acesta nu vreau să mă laud. Nici nu cred că am făcut ceva măreţ. Scriu despre această întâmplare, pentru că am rămas cu o amintire. Bătrânul din povestea de mai jos mi-a adus aminte de bunicul meu de 85 de ani, care m-a crescut de la prima lună de viaţă şi mi-a dat o singură palmă la fund. Şi pentru palma asta i-a părut rău şi a plâns. Iar eu chiar eram un drac în copilărie. Joi seara am ieşit cu Z. la o pizza, la Tip-Top, pentru că era în calea noastră. Am comandat şi ne-am aşezat la o masă. În timp ce vorbeam noi despre ceea ce ni s-a întâmplat peste zi, un bătrân, pe care nici nu l-am fi băgat în seamă dacă nu făcea zgomot când aşeza scaunele la mese, se tot foia prin pizzerie (sau ce-o fi Tip-Top ăsta, pentru că are şi desert şi mâncare gătită, şi pizza). Bătrânul are în jur de 70 de ani. Poate chiar mai mult. Nu era un om al străzii. Era curat, spălat, îmbrăcat decent, cu pălărie pe cap şi sandale maro în picioare. Arăta ca un bunic oarecare. S-a aşezat la o masă şi a aşteptat. O fată i-a întins un rest de sandviş şi nişte bani. El i-a mulţumit şi a mâncat cu poftă. După ce a terminat, s-a aşezat la o altă masă şi a ros două oase de pui lăsate de un băiat. A mai mâncat şi o lingură dintr-un rest de prăjitură. Apoi, s-a aşezat la o masă lângă noi. Nu prea ştii cum să reacţionezi în astfel de momente: să nu încurajezi cerşetoria sau să nu-l laşi pe omul ăla să moară de foame? Mi s-a făcut milă şi m-am ridicat să-i cumpăr ceva de mâncare. Când am ajuns la casă, m-am gândit mai bine şi m-am dus să-l întreb dacă îi place varza călită, pentru că vreau să-i cumpăr o porţie. „Vreau... ceva ... cum să spun... cu cartofi aşa. O salată orientală“, mi-a zis bătrânul. M-am dus să-i iau salată orientală, dar n-aveau. Bătrânul m-a tras de mânecă şi m-a întrebat dacă nu am să-i dau nişte bani, să aibă pentru a doua zi, pentru că în ziua respectivă mâncase. I-am zis că bani nu-i dau, doar mâncare dacă vrea. S-a bucurat atât de tare când i-am dus la masă varza călită şi o bucată de pâine, încât nu ştia cum să-mi mulţumească. „Ohhhooo, ce bun e! O păstrez pentru mâine!“, a spus bătrânul.

O gură de Câmpulung

2009-10-03T21:19:00.013+03:00

Vineri pe la prânz ne gândeam unde să ieşim din casă sau din Bucureşti. Am numărat pe degete: diverse parcuri, apoi Sinaia, Predeal, Bran. Am zis într-o doară Câmpulung Muscel. Şi Câmpulung Muscel a fost. La 3 după-amiaza eram deja cu un pateu cu brânză în mână. Delicios. E deja o tradiţie la noi în familie. Când ajungem în Câmpulung dăm fuga la patiserie şi apoi căutăm o gogoşerie. Şi nu una modernă, unde gogoaşa e numită fiţoşica, înfuriata sau umflăţica. La piaţă, e o gogoşerie unde fac gogoşi mari, simple, crocante, date doar prin zahăr pudră. De la piaţă am mai luat ceva. Nu puteam să plecăm din Câmpulung fără celebrul caşcaval afumat. N-a plouat, nici soare n-a fost, dar suficient de bine cât să colindăm oraşul, să luăm câteva guri de aer curat şi să facem câteva poze. Ne-am întors acasă cu o roată de caşcaval, cu o gutuie şi două nuci şi cu un buchet de flori, culese de pe stradă. (Fotografii de Petisa)

Obrigada, Lisabona!

2009-09-15T22:54:00.005+03:00

Am pus piciorul şi în Lisabona. Nu sunt prea mult ieşită prin lume, Portugalia fiind a cincea ţară căreia i-am respirat aerul. Peste tot în Lisabona miroase atât de frumos: a verdeaţă, a pomi înfloriţi, a bezele, a mâncare proaspăt gătită.

Pentru Lisabona e nevoie de încălţări comode pentru că sunt multe, foarte multe de văzut: străduţe întortocheate, muzee, grădină botanică, grădină zoologică, faimosul (şi pe drept) Oceanariu, foarte multe parcuri răcoroase, grădini de vară cochete. Ce să mai! Clar ai nevoie de picioare sănătoase! Pentru că e de mers.

Înainte de a pleca la Lisabona mi-am cumpărat o pereche de tenişi pe care i-am purtat în fiecare zi. M-am simţit ca Alice în Ţara Minunilor, ca într-un basm din care aş fi vrut să fac parte muuuultă vreme. Nu doar o săptămână cât a durat vacanţa noastră. Cea mai frumoasă de până acum! Şi nu spun cuvinte mari. N-am simţit Lisabona ca pe un loc unde aş vrea cu tot dinadinsul să emigrez, deoarece e prea plin de turişti şi asta îi cam roade din farmec, însă este un oraş ideal pentru un concediu. Am uitat complet de griji, de România, de serviciu. Mă gândeam la ceea ce lăsasem acasă ca prin vis.

Îmi dorisem foarte mult să ajung la Lisabona, nu pentru că auzisem prea multe despre ea sau pentru că văzusem fotografii nenumărate, ci pentru că m-a fascinat limba portugheză. Am făcut nişte cursuri timp de trei luni şi am reuşit să înţeleg cât de cât limba şi să rup câteva cuvinte. În prima zi când am ajuns nu m-am simţit copleşită de Lisabona aşa cum mă aşteptam, însă de-a doua zi am mers tot timpul numai cu gura căscată şi uitam s-o mai închid.

În prima zi, am mers vreo patru ore în continuu, apoi am început să creştem la şase ore, apoi la opt-nouă ore. A patra zi, am mers şchiopătând. Dar nu ne-am dat bătuţi. Apoi, picioarele s-au obişnuit cu mersul pe jos şi n-au mai ripostat. Am văzut multe şi pot să spun că portughezii ar trebui să fie mândri cu ceea ce au şi să stea cu fruntea mereu sus. Să nu se simtă nicicum inferiori faţă de alte naţii, pentru că au ce oferi turiştilor, care nu sunt deloc puţini. Cel puţin un avion la un sfert de oră trecea pe deasupra Lisabonei aducând un nou val de turişti: spanioli, australieni, olandezi, francezi, englezi, africani. Da' şi români! Pe care am încercat să-i evităm. Nu e nevoie să mai spun de ce!

Toată lumea mă întreabă dacă e ieftină mâncarea: nu ştiu ce să răspund. Pentru mine, nu e aşa ieftină, pentru că am mâncat în fiecare zi la restaurant şi se duceau între 15 şi 30 de euro pe zi pe mâncare, apă, transport şi altele. Cum eu nu sunt obişnuită cu mâncatul la restaurant, nu pot să mă pronunţ dacă a fost ieftin sau nu. La fel, cu transportul. E mai scump ca la noi, dar am înţeles că la alţii e şi mai scump. Dar pot să spun că într-o săptămână eu şi Z. am cheltuit 240 de euro pe mâncare, transport, apă şi mici cadouri. Şi chiar am mâncat ce ne-a poftit inima.

Am văzut multe muzee, am stat pe bănci în multe parcuri, am căscat gura la metroul lor. Staţiile sunt adevărate muzee, cu faianţă pictată şi cu maxime scrise pe pereţi. La fiecare colţ de stradă găseai ceva plăcut pentru ochi. De dimineaţa până seara, în fiecare zi, am descoperit noi locuri şi ne-am plimbat prin aproape toată Lisabona şi puţin prin împrejurimi. Nu ne-au lipsit din rucsac două lucruri: sticla cu apă şi harta oraşului, care acum e plină de găuri de la cât am tot împăturit-o. În fiecare zi, am mers în altă zonă: veche sau nouă, în fiecare era ceva de văzut. Restaurante sunt peste tot. O încăpere cu două-trei mese, puţin fado (în special Amalia Rodrigues) şi mâncare pe alese. Ce să mai spun? Că îmi venea să plâng în ultima zi când am plecat din Lisabona?

De prin casă

2009-08-30T14:13:00.004+03:00

(c) Fotografii de Petisa. Am revenit la aparatul meu profesionist.
Aşa că am pus câteva fotografii cu un nou stadiu al casei. Mai sunt multe de făcut, dar avem răbdare. Deocamdată, suntem mulţumiţi.

Televizorul stă comod pe comodă

2009-08-28T22:17:00.002+03:00

(c) Petisa (din păcate, pozele sunt făcute tot cu telefonul, pentru că încă n-am desfăcut bagajele şi n-am scos aparatul foto la suprafaţă). Z. a luat două cutii pline cu piuliţe şi scânduri pentru a ieşi comoda asta simpatică. Au lucrat la ea Z şi un prieten, mai bine de două ore. Dar i-au dat de cap. Oficial, este prima piesă de mobilier de la noi din casă.

Mâine, e gata!

2009-08-23T16:23:00.002+03:00

Fotografiile au fost făcute cu telefonul, aşa că nu vă lăsaţi păcăliţi de culori. La bucătărie, gresia e crem, iar la baie e verde. O să revin cu fotografii făcute cu Nikonul. Mai e un pic până mâine seară când pleacă meşterii. Am renunţat la două uşi, cele de la sufragerie, şi la o bucată de perete de la bucătărie pentru a fi mai spaţioasă. Deocamdată, sunt mulţumită de cum au lucrat meşterii. Mai au de pus parchetul (auriu spre roşcat, depinde cum bate lumina). Mai avem multe de făcut. Adică, de mobilat şi utilat. Dar la salariile viitoare, pentru că banii pentru renovare s-au epuizat. Şi tre' să mai dăm şi nişte datorii.

Cadou

2009-08-19T15:45:00.000+03:00

Încă un pic

2009-08-17T16:31:00.005+03:00

Cam aşa arată acum casa

2009-08-13T15:41:00.002+03:00

Îmi amenajez casa

2009-08-10T22:47:00.003+03:00

De trei ani am cumpărat casa şi abia acum o răsturnăm cu susu-n jos. Au trecut deja trei ani?! Mai avem 27 de ani de plată la bancă. Ei, încep să scadă. Azi ne-am trezit, eu şi Z, la 7.00. E ora 23.00 şi suntem rupţi de oboseală. Am luat la rând magazinele cu gresie, faianţă şi parchet. Ne-am hotărât la ceva, dar parcă e nevoie să mai vedem.

Mă gândeam că e greu să fii om mare. Să găseşti meşteri, să cauţi toate cele pentru casă, să faci mâncare, să te duci la serviciu, să speli şi să-ţi faci tot felul de calcule, pe care oricum le-ai aduna sau scădea, tot nu ies. Banii sunt puţini, meşterii cer mult, iar lucrurile de calitate au un preţ. Totuşi, aceste văicăreli ale mele au şi o parte bună. Şi, zic eu, foarte importantă în viaţa unui om. Mare, cum îmi place sau nu-mi place, am ajuns. Astăzi, în timp ce mă uitam după gresie şi faianţă, am avut aşa un sentiment plăcut, mi se încreţise pielea de emoţie că eu eram în stare să aleg, să decid pentru mine, pentru noi, pentru o casă. E un lucru mare pentru cei care cred în familie, într-un loc al lor.

Şi da, am început amenajările. Sună a dezastru, a moloz, a praf, a şmotru. Şi încă n-au venit meşterii. Miercuri e ziua cea mare când încep lucrările de spargere, de curăţare a pereţilor, de văruire. Abia am pus termopane. De miercuri, ne mutăm la nişte prieteni. Pisoiul, de care mi-e dor în fiecare seară, e la Brăila, la socrii. Cam într-o săptămână şi jumătate cred că o să vă arăt poze din "noua" casă. Mâine dimineaţă, o luăm de la capăt, de la 7 dimineaţa pornim iar căutările. Iar seara, aruncăm totul în saci.

De n-aş uita mâine să îi spun mamei mele "La mulţi ani!". Împlineşte 54 de ani.

Prin oglindă

2009-08-09T23:38:00.001+03:00

Floarea-soarelui mâncată de păsări

2009-08-02T21:28:00.001+03:00

Maşini de epocă

2009-08-02T00:42:00.003+03:00

Ce mi-a adus Z. de la gunoi

2009-07-31T20:54:00.004+03:00

(c) Fotografii de Petisa

Pasionat de aparatura veche, Z. meştereşte de vreo cinci ore la un radio Rapsodia 2, care mergea odinioară pe lămpi. Acum, doar bârâie şi i se aprinde un beculeţ în spate. Când a intrat pe uşă, Z. m-a întâmpinat cu un zâmbet mare pe faţă. Găsise la gunoi, în faţa blocului, un radio vechi, ditamai cutia de lemn, plină de praf. Vreo o oră l-a curăţat de praf şi de vreo patru ore lipeşte fire, strânge şuruburi, taie, curăţă şi iar lipeşte. Îi e ciudă că nu se pricepe la electronică, însă nu se lasă. E ora 21.00. Mă tem că la ora 23.00 îl va duce înapoi de unde l-a luat. Momentan, nu se dă bătut. L-a sunat pe taică-su, care a făcut mişto de el: „Tu n-ai auzit că suntem în secolul 21? Ăia care reparau aparate d-astea au murit de mult“. Z. e transpirat tot şi întins pe jos, cu o veioză lângă el, cu fire roşii şi albastre împrăştiate prin sufragerie. Îl întreb: „Te laşi păgubaş?“ „Aşa uşor? Stai liniştită!“, îmi zice el de jos. După atâta meşterit, a reuşit să facă două becuri să meargă. Acum aşteptăm să se încingă lămpile şi să vedem dacă prindem vreun post de radio. Deocamdată, nimic. Ba da. Am auzit un bârâit. Ce m-aş mai amuza să ascult Paraziţii la radioul ăsta pe lămpi!

Brânză bună în burduf de brad

2009-07-31T20:49:00.002+03:00

Din Bucureştiul de altădată. O reconstituire

2009-07-30T22:39:00.002+03:00

Lumină

2009-07-28T22:50:00.000+03:00

De la ţară adunate...

2009-07-26T19:01:00.006+03:00

(c) fotografii de Petisa

Sâmbăta ne-am petrecut-o la ai mei, în Vâlcea. Nici nu mă aşteptam să fie o zi în care să lenevim. Am fost la bunicii mei la ţară, unde am luat la rând florile, pomii, nucul plantat de mine în copilărie şi l-am prins pe bunicul mâncând pepene roşu. La cumnaţi, am pus de-un grătar şi am mâncat o ruladă cu nucă de te lingeai pe degete, iar seara am ieşit în oraş. Fiind "Zilele Vâlcii", ne-am cam frecat de toată lumea şi am căscat ochii la bâlci - tiribombe, maşinuţe, concerte, vată pe băţ, porumb copt, bere, mici. Nu le-am mâncat, doar am căscat ochii şi gura. Era să uit ce era mai important: eu, soră-mea şi maică-mea ne-am fotografiat cu Traian Băsescu şi cu soţia lui. Dintr-o pură întâmplare, am fost primele persoane care l-au întâmpinat când s-a dat jos din maşină, îndreptându-se spre parcul Zăvoi. Despre asta, povesteşte Z., pentru că el a fost artistul-fotograf.

Fum

2009-07-22T21:49:00.003+03:00

(c) fotografie de Petisa

Eram la Crângaşi, aproape de metrou, când am văzut fumul. Ulterior, am aflat că fumul venea de la un puternic incendiu care a mistuit un restaurant din lemn din zona Piaţa Gorjului.

Fâl-fâl

2009-07-20T22:34:00.005+03:00

(c) fotografii de Petisa

Porumbei în Piaţa Universităţii. Plecăciuni pentru doamna care hrănea porumbeii. Avea trei-patru desagi plini cu boabe pentru păsări. Ne-am întâlnit cu ea de vreo trei ori prin oraş alergând să hrănească păsările.

Noaptea prin Bucureşti

2009-07-20T22:29:00.004+03:00

(c) Fotografii de Petisa

Dacă e vineri, atunci ieşim la fotografiat. Ne-am găsit patru fotografi amatori, care caută locuri prin Bucureşti, bune de pozat. Am fost la Lacul Morii în Crângaşi acum vreo 2 săptămâni, iar vinerea trecută ne-am oprit în Piaţa George Enescu. Ce-am fotografiat eu: Muzeul Naţional de Artă, Hotelul Hilton, pe Z. şi pe Fig şi nişte felinare. S-a întâmplat noaptea.

La semafor

2009-07-15T22:48:00.003+03:00

Pe picior mare sau ... mic

2009-07-12T13:00:00.002+03:00

Floarea-soarelui printre betoane

2009-07-12T12:53:00.001+03:00

Cuţu la înot

2009-07-11T11:11:00.000+03:00

Ce-am văzut pe fereastra de la serviciu

2009-07-09T23:03:00.001+03:00

Furtună

2009-07-09T23:01:00.001+03:00

Ce-am pescuit de prin Bucureşti

2009-07-05T00:25:00.004+03:00

(c) Fotografii de Petisa

Sâmbătă după-amiaza am pornit cu Z. spre Palatul Ghica. Am auzit că s-a deschis vinerea trecută. Nici vorbă. Palatul nu se poate vizita. Ni s-a dat dat voie să intrăm doar la parter. Nimic spectaculos. Doar trei coşuri cu umbrele negre. În curtea interioară se ţinea o nuntă, iar în dreapta Palatului, cum te uitai la el, s-a deschis o terasă. Cam de fiţe. Apoi, am fost în parcul Tei, cu privire la un lac cam murdar. Destui oameni la pescuit şi destui babalâci în slip, cu burta la soare. M-a amuzat un pisoi alb-roşcat, cu juma' de codiţă care rodea un os de peşte şi se căţăra în copaci ca o veveriţă. Am dat peste o grămadă de mirese, care stăteau la poză în parc. Apoi, a venit ploaia şi ne-am grăbit spre casă. Uitasem că pun cioace la rufe şi mi-era teamă să nu mi le zboare vântul din balcon.

Libertate cu aripi

2009-07-04T15:23:00.000+03:00

Mişu- ariciu'

2009-07-04T13:07:00.003+03:00

Da... I-am făcut baie lui Mişu de i s-a zburlit blana pe el.

Pe unde mi-au umblat paşii

2009-07-02T23:01:00.003+03:00

click pe poză pentru slideshow
(c) fotografii de Petisa şi Fotozaharia

... în weekendul trecut, care a fost unul foarte încărcat. La mare în România - staţionare Mamaia, la o pensiune acceptabilă, la mare în Bulgaria - Albena, Nisipurile de Aur, doar în trecere - şi la Balcic, tot în Bulgaria. Şi cu asta am cam încheiat socotelile cu Bulgaria şi s-ar putea şi cu litoralul românesc. A fost obositor ca de obicei, însă mi-am clătit ochii şi am făcut febră la picioare de la atâta mers. Unele locuri m-au încântat - de exemplu Palatul Reginei Maria din Balcic - o splendoare - alte locuri nu m-au dat deloc pe spate, deşi au fost foarte lăudate - Cap Caliacra, tot în Bulgaria, unde un bulgăroi ne-a făcut de bani la intrare şi nici priveliştea n-a fost năucitoare. Mai sus, daţi click pe fotografii şi vă faceţi o părere. Nu vă lăsaţi furaţi de unele peisaje. Fotografu'-i bun. (În afară de Balcic. Chiar merită un drum până acolo pentru a vedea grădina botanică a Palatului. În rest, sărăcie).

Afiş cu Chiloţilă

2009-06-20T22:17:00.000+03:00

Liba Libelula

2009-06-19T23:32:00.002+03:00

Cercei cu personalitate

2009-06-18T22:27:00.003+03:00

Doi domni cu părul alb

2009-06-17T21:34:00.004+03:00

După câte lucruri urâte mi s-au întâmplat în ultima vreme, astăzi am avut parte de un moment drăguţ. Mai spre seară. Mă aflam în metrou, aproape de staţia unde trebuia să cobor, când m-am trezit că zâmbesc singură. Şi nu pentru că am luat-o razna ori că mi se trage de la atâtea momente pe care aş vrea să le îngrop şi să nu le mai scot niciodată la suprafaţă, nici măcar pentru amuzament. Doi domni, unul dintre ei avea părul mai alb decât celălalt, se pofteau să stea jos. Un singur loc, doi domni şi multă amabilitate. Şi nu una gratuită. "Da', poftiţi dvs. Ba nu, staţi dvs. Au ţinut-o aşa vreo două minute. S-a aşezat până la urmă domnul cu păr mai puţin alb, dar nu vă zic cu câtă jenă a luat loc şi ce stingherit se simţea. Lângă el era o tânără durdulie care îl poftise să stea jos pe domnul complet alb în cap. Şi ce mai circ simpatic, şi ce mai schimburi de cuvinte frumoase şi amabilitiţi! Şi asta chiar n-a fost la mişto!

Culoare

2009-06-13T23:04:00.002+03:00

Carte cu lampă

2009-06-11T23:27:00.003+03:00

S-adună norii a furtună

2009-06-11T21:54:00.002+03:00

Muuuuuu

2009-06-11T00:36:00.002+03:00

(c)Fotografie de Z.

Cactus înflorit

2009-06-08T23:59:00.002+03:00

la vulcanii noroiosi

2009-06-07T23:03:00.004+03:00

click pe foto pentru mai multe ...

fotografii de Petisa

Ce-am fotografiat pe Calea Victoriei

2009-06-06T22:08:00.005+03:00

Un răsărit de lună în Piaţa George Enescu.

Un geam plin de praf, acoperit cu tot felul de înjurături şi desene mai mult sau mai puţin artistice. Dincolo de geam era o încăpere abandonată.

Hăinuţe pentru bebeluşi cu mesaje haioase.

Haine de firmă la găleată.

Un suport pentru o reclamă. Mi-a plăcut cadrul de fier negru pentru că dă bine cu albastrul cerului.

Cioburile artistice ale lui Nemţoi.

Asta poate fi orice...

O căsuţă mică-mică între coloşi.

Chiar că politica alunecă pe gât în jos mai bine cu apă.

Un motan leneş, dar tare drăgălaş. Mângâiat pe burtă, se răsfăţa tot.
(c) Fotografii de Petisa

Faţă-n faţă cu Mircea Radu

2009-06-06T10:09:00.002+03:00

(c) Fotografie de Petisa

S-a întâmplat ieri-seară, când am pornit noi frumuşel pe picioare să facem fotografii pe Calea Victoriei. În Piaţa George Enescu, era o sărbătoare ceva cu titlul "Ciao Italia". Prezentator şi cântăcios: Horia Brenciu, care apropo: are o voce foarte bună. Dar atracţia aparatului meu foto a fost Mircea Radu, care îi făcea fotografii lui Horia Brenciu. Şi eu îi făceam tot lui Horia Brenciu şi când, deodată, am văzut pe cineva în faţa mea cu aparatul îndreptat spre Brenciu. Era Mircea Radu. Io, hop, cu aparatul la ochi să-i fac o poză. Când îl mai vezi pe Mircea Radu în postura de fotograf. M-a văzut şi după ce-a lăsat aparatul de la ochi, mi-a zâmbit aşa cum face el la emisiunea "Din dragoste". Acu' e momentul să recunosc că atunci când aveam vreo 15-16 ani şi Mircea Radu era prezentator de ştiri la TVR, făcusem o pasiune pentru el. Şi uite-aşa urmăream ştirile în fiecare seară. Acu', domnul Mircea Radu a albit pe la tâmple, tot micuţ e, dar elegant. Vă mai spun o întâmplare. După ce-am terminat facultatea şi ştiţi cum e: alergi ca musca fără cap după o slujbă fie ea şi prost plătită. Cum în Bucureşti nu ştiam pe nimeni, nu cunoşteam nici oraşul, am luat anunţurile din România liberă şi am dat peste nişte castinguri pentru emisiunea "Din dragoste". Nu urma să fac mare brânză: urma să aplaud la glume. Ţin minte că am stat o zi întreagă, pentru două emisiuni, şi am primit 8 lei. Fără mâncare şi fără apă. N-am prins reluarea emisiunii să mă văd cum rânjesc cu gura până la urechi. Mi-au spus nişte prieteni că parcă au văzut în public o fată cu bluză albă, cam transparentă. Da, eu eram. Era bluza mea cea bună.

Am o cracă pe maşină

2009-06-03T16:47:00.002+03:00

Întotdeauna te gândeşti că n-o să ţi se întâmple tocmai ţie. Că n-o să ai tu ghinionul să-ţi pice o ditamai craca pe maşină, spărgându-ţi parbrizul şi îndoindu-ţi capota. Ei, uite că mi s-a întâmplat tocmai mie. În timpul furtunii de aseară o cracă nenorocită a picat fix pe maşina mea şi a lui Z.. Încurajările au fost de genul: lasă că putea să fie şi mai rău, da’ n-ai văzut la televizor (nu, n-am văzut la televizor pentru că mi-a picat cablul) că sute de bucureşteni au păţit la fel, bine că nu erai în maşină. Nu e bine deloc. Nu sunt mai liniştită pentru că li s-a întâmplat şi altora şi chiar nu mă uit să văd ce se întâmplă cu capra sau cu varza vecinului. Mi s-a întâmplat mie şi e suficient. Sigur că îmi pare rău pentru toţi ceilalţi oameni care poate şi-au găsit maşina ruptă în două ori au fost răniţi. Dar nu mă consolează că a păţit-o şi altul. Nu gândesc în felul acesta. Nu vreau să mă aliniez. Nu vreau să adopt principiile pur româneşti care nu te ridică, nu te fac mai bun sau mai deştept. Din contră.
Sunt tristă. Am această stare de ieri dimineaţă. Parcă am anticipat necazul de aseară. Toată lumea ştie: a fost furtună la Bucureşti. Copaci căzuţi, maşini zdrobite. Printre ele şi maşina mea. Nu a fost avariată foarte tare, doar cât să creeze deranjul. Adică: patru drumuri, dintre care unul la Omniasig – unde ne-a preluat un domn la vreo 58 de ani, cu pantalonii traşi peste burtă, cred că avea şi cravată. Foarte amabil. Atât de amabil că bătea la ochi. Tot timpul spunea că plăcerea e de partea lui că ne-a cunoscut, că imediat terminăm, că uite acu’ mergem să-i facem maşinii nişte poze... O dulceaţă de om. Până când... Nu se putea altfel. Încă suntem în România şi nu s-a schimbat nimic de ieri sau de acum doi ani sau mai bine. Când am început să-l întrebăm una-alta, de bun-simţ, omu’ ne-a întors spatele şi ne-a vorbit cu fundul. Oricum avea faţă de cur lăsat şi nu m-a păcălit cu vorbele lui prefăcute. Bună-ziua? De unde? Că n-am mai apucat să-i zicem. Era prea ocupat. Mai e o parte rea şi termin cu necazurile: tre’ să scoatem şi 150 de euro din buzunar. Că aşa a hotărât casa de asigurări, la nici un an de la contract să ne mai adauge o clauză. Partea bună: maşina e deja în service şi o s-o recuperăm destul de repede. Mai repede decât ne-am fi aşteptat. Şi mai e o veste bună: dacă la noapte e iar furtună, maşina e la adăpost. Uf!

Apropo de necazul nostru a ieşit şi un banc. În urmă cu câteva luni, Z. a intrat cu maşina (o rană uşoară a suferit sărăcuţa, dar tot alergătură) în copacul din faţa balconului. Aseară, din acelaşi copac a picat o cracă puturoasă pe maşina noastră. Morala? S-a răzbunat copacul!

Spre lună şi înapoi

2009-06-01T00:03:00.002+03:00

Tanti Elvira mă urmăreşte

2009-05-26T23:38:00.004+03:00

În luna februarie a acestui an am încercat să aflu mai multe despre celebra tanti Elvira de la Brăila (aici reportajul). Am întrebat rude şi oameni pe stradă. N-am avut succes. Însă, la comentariile postului meu am avut surprize. Daniela mi-a lăsat versurile faimosului cântecel. Îi mulţumesc.

La noi la Braila, la tanti Elvira
Usor se castiga lira,
Barbatu’ saracu munceste cat patru
Femeia se plimba cu altu.
La noi la Braila, la tanti Elvira
Usor se castiga lira,
Barbatu’ saracu. munceste cat patru
Femeia se plimba cu bacu’
aaaa iaaa ia iaaa
la noi la Braila (cielito lindo)
La noi la Braila la tanti Elvira
Usor se castiga lira
(bis)
(solo meserias de acordeon)
La noi la Braila, la tanti Elvira
Usor se castiga lira,
Femeia munceste, barbatu’ plateste
Ce bine-i la noi la Braila.
La noi la Braila, la geam la Elvira
Usor se castiga lira,
Femeia iubeste, barbatu’ plateste
Ce bine-i la noi la Braila.
aaaa iaaa ia iaaa
la noi la Braila (cielito lindo)
La noi la Braila la tanti Elvira
Usor se castiga lira

Cercei arşi

2009-05-24T18:45:00.003+03:00

Dragii mei iepuraşi nu au urechi pentru că le-am smuls cu bună ştiinţă. De ce? N-am putut sub nicio formă să atârn cerceii în urechi (în ale mele), aşa că i-am lăsat pe blănoşi fără podoabe. Acum seamănă cu nişte pui blegi de pisică.

Să nu ziceţi că doar mă laud cu ceea ce fac şi-mi iese. Uite că le mai şi ard. :)

(c) Fotografii de Petisa

Pe la ora 12.00 m-am apucat să fac cercei. M-am aprovizionat vineri de la Casa Retro (care e casă doar cu numele pentru că magazinul cu tot felul de mărunţişuri e amenajat în garajul casei, dar e-o nebunie acolo) cu pastă de modelat, tortiţe şi sclipici. Azi, la prânz, am modelat trei perechi de cercei: pisicuţe - obsesia mea, fluturi şi cireşe. I-am băgat la cuptor 15 minute şi când a trecut timpul am zis să verific dacă s-au copt cerceii mei. În bucătărie, un fum cumplit. Şi un miros... Când am scos tava cu cercei aproape toţi erau tăciune. De nefolosit. I-am aruncat şi cu greu m-am apucat de alţii. Am reuşit să mai fac doar două perechi: cireşele - care mi-au ieşit - zic eu - şi nişte iepuraşi, fără urechi şi cam curbaţi. Acu', spre seară, m-am băgat iar la bucătărie să fac mazăre cu pui şi cu mult mărar şi când să desfac sticla cu bulion, hop cuţitul afurisit a fugit în deget. Io zis să mă opresc aici că cine ştie ce mai păţesc până diseară.

Cum poate să fie un leasing plăcut

2009-05-21T22:19:00.003+03:00

(c) Fotografie de Petisa
:):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):)
În caz că nu vă prindeţi, sub ambalajul negru e ciocolată.

Verde

2009-05-20T22:39:00.000+03:00

De ce nu mă mai enervez?

2009-05-20T20:46:00.003+03:00

De vreo câteva luni bune nu mă mai enervează nimic. Nu mai sunt stresată, nu mai sunt nervoasă, nu mai am dureri în piept. Nu m-am enervat deloc astăzi că de-abia am respirat la metrou, că m-am frecat de toţi tatuaţii, cu păr subraţ, de muncitorii cărora le miros picioarele a câine mort, de doamnele care n-au loc şi te împing cu poşeta. Nu! Am fost chiar liniştită şi m-am gândit la ale mele. Nu mă mai enervez nici când văd grase, mă, dar grase-rău, de le ies şuncile peste tot, că poartă tricouri mulate ca să li se vadă ţâţele mari şi pantaloni mulaţi să li se vadă curul cum atârnă de pământ. N-am nimic cu bietele fete că au ajuns aşa, dar să se îmbrace normal, se poate? Nu mă enervez că un kilogram de căpşuni, după care sunt moartă, la orice oră şi în orice anotimp, costă 7 lei şi nu îmi vine să îmi iau în fiecare zi. Nu mă enervez că mi-a venit întreţinerea mai mare ca astă-iarnă şi cu o cheltuială în plus - 34 lei canalizarea. Habar n-am ce înseamnă asta. Chiar nu pot să-mi explic de ce nu mă mai enervez şi sunt atât de liniştită. Să fie oare că mă apropii de 30 de ani şi mi-a venit mintea la cap, să fie oare că e vară şi că mi-au răsărit seminţele în ghivece, să fie oare că am chef tot timpul de plecat, să fie oare că mă gândesc mai puţin la lucrurile astea dăunătoare şi mai mult la viaţă? Bunica avea o vorbă: ai intrat în anul morţii! Ca o glumă, e bună. Dar mai am... Aşa că trebuie să găsesc un alt motiv pentru starea asta a mea de bine.

(c) fotografii de Petisa

P.S. Am o tufă de iasomie sub balcon şi nu mă mai satur s-o privesc şi aud - la ora 9.00 seara - cum cântă păsărelele. Pe mai multe voci.

Ce bine miroase la Veliko Târnovo!

2009-05-17T21:22:00.009+03:00

Nu exagerez deloc. Miroase a iasomie, a salcâm, a trandafiri, a soc. Veliko Târnovo este primul oraş bulgăresc pe care l-am văzut. Recunosc că am mers în Bulgaria cu o oarecare strângere de inimă şi mai mult convinsă de fotografiile văzute la Lucian. În plus, distanţa de la Bucureşti la Veliko e foarte mică. În două ore şi jumătate am ajuns în oraşul vechi al Bulgariei, foarte curat de altfel, foarte îngrijit, plin de flori, de oameni îmbrăcaţi tradiţional, dar şi de oameni dubioşi, pe care i-am văzut la colţ de bloc. Însă dacă îi ignori, şi ei te ignoră pe tine. La castelul din Veliko am căscat gura vreo oră, amorţiţi de căldură. N-apuci să vezi mare lucru pentru că e un domeniu întins, dar te bucuri din plin de verdeaţă şi de casele vechi şi colorate, construite pe dealuri. Apoi, ne-am plimbat prin centru, unde era nu ştiu ce sărbătoare, era destulă lume, dar nu sufocant. Apoi, am străbătut străduţe mai puţin umblate de turişti şi ne-am holbat la căsuţele frumoase ale bulgarilor. O să vedeţi printre fotografii o imagine cu multe portrete de oameni. Ei bine, aceştia - bieţii de ei - sunt decedaţi. Unii mai bine de doi ani. La bulgari există un obicei: portretele morţilor sunt "trase la xerox", completate cu datele defuncţilor şi apoi lipite pe garduri, pereţi sau copaci. Dragilor, omu' cât trăieşte îşi mai şi schimbă părerea. Dacă până acum am respins total ideea de a vizita Bulgaria, acum mai vreau o porţie. Una mică, însă mai vreau. Balcic e pe lista noastră. Cât despre bulgari... Nu sunt cine ştie ce oameni civilizaţi, ne asemănăm mult, dar se pricep la turism. Şi ne-au cam luat faţa. Nu suntem în stare măcar să plantăm tufe de trandafiri. Păi d'aia e mai bine la altul decât la tine. La fotozaharia găsiţi mult mai multe despre păţaniile noastre la Veliko Târnovo, despre ce să vedeţi dacă aveţi gânduri de plecare pentru o zi, dar şi unde să mâncaţi bine (la restaurantul Ego). Atenţie însă la porţii. Sunt imense!

(c) fotografii de Petisa

Ce vrăji am mai făcut în seara asta

2009-05-15T00:44:00.003+03:00

Mi-a luat vreo trei ore să dau o formă acestor cercei şi să-i pictez. Mai am să-i dau cu lac şi să le pun tortiţe. :)
(c) fotografie de Z.

Cum arătam la şase ani

2009-05-15T00:39:00.003+03:00

O fotografie la care ţin foarte mult, iar pe doamna învăţătoare cu părul creţ şi foarte blândă, care-şi aducea piepten de acasă şi mă pieptăna în fiecare zi (nu pentru că aveam părul încâlcit, ci pentru că îi făcea plăcere), am iubit-o cu adevărat. Nu-mi mai aduc aminte cum o chema, însă îmi aduc aminte că eram moartă să stau în preajma ei şi să o ţin de mână.

Şi asta sunt eu, probabil la cinci sau şase ani.

În mina de la Cacica

2009-05-13T20:35:00.005+03:00

În Bucovina cea frumoasă de care m-am îndrăgostit în concediul trecut există o localitate cu nume de gagică: Cacica, la 17 km de Gura Humorului. Mi-a plăcut cum sună şi am zis să-i vedem minunăţiile. Faţă-n faţă cu Biserica Catolică, o altă mândrie a roşcovanilor din Cacica, se află mina. În fundul curţii e o clădire care împrăştie un miros puternic de sare pe care scrie "Puţ". Acolo, ne-a întâmpinat ghida, care ne-a spus că avem de coborât 200 de trepte, adică vreo 27 de metri până în mină, unde nu sunt mai mult de opt-nouă grade, iar pereţii gri sunt tapetaţi cu broboane de sare sau cu perdele mari şi albe, tot de sare. De la ghidă am aflat că este singura mină din ţară cu sare gri, că a fost săpată manual de polonezi şi că există provizii de sare pentru încă cinci sute de ani, în fiecare zi extrăgându-se opt-zece kg de sare. În mină au fost amenajate o biserică cu altar, un teren de sport şi o sală de festivităţi. Mai există şi un lac sărat, plin de bani aruncaţi de oamenii care şi-au pus dorinţe. Mi-a plăcut foarte tare, mai ales că a fost pentru prima oară când am coborât într-o mină de sare.

(c) fotografii de Petisa şi de Z.

Cât de frumos e la ţară!

2009-05-12T23:36:00.008+03:00

Dacă nu reuşim să plecăm din România, o să ne luăm o căsuţă la ţară. Unde a atâta linişte şi e atâta verdeaţă... Unde e aer curat şi miroase a flori şi a pomi înfloriţi. E aşa de frumos să stai pe o băncuţă înconjurat de atâta natură. Şi ce bine miroase după ce îi toarnă o ploaie sănătoasă de vară. Până şi grătarul e mai sănătos la ţară. Iar vinul de un roşu închis are o aromă... Râdeam într-o zi cu Z. că tare aş fi vrut să fie posibil să adun într-o sticlă diverse mirosuri. Aş umple o cămară cu sute de sticluţe cu etichetă albă pe care să scrie: aromă de iarbă verde, aromă de cireşi sălbatici, aromă de soc, aromă de tei, aromă de salcâmi...

(c) fotografii de Petisa
Surprinse în satul Comăneasca, din judeţul Brăila.

Colţul meu de creaţie

2009-05-10T20:55:00.000+03:00

Splendoare după dealuri

2009-05-10T00:43:00.007+03:00

Apus de soare în Poiana Negrii (un sat curat şi cochet), la 15 km de Vatra Dornei.

(c) Fotografii de Fotozaharia

La chilia lui Daniil Sihastru

2009-05-08T14:21:00.005+03:00

Chilia lui Daniil Sihastru, duhovnicul lui Ştefan del Mare, se află la 1 km de Putna, sat în judeţul Suceava, care străluceşte de curăţenie. De o parte şi de alta a străzii care taie satul au fost plantaţi cireşi pe care i-am prins în floare.

(c) fotografii de Petisa şi Z.

Cu mâinile astea două...

2009-05-07T21:27:00.002+03:00

... m-am jucat astăzi cu pasta de modelat Fimo şi mi-am făcut o pereche de cercei. Pisicuţe, bineînţeles. Sunt atât de încântată de "opera" mea (cam stângace), încât cred că am să port aceşti cercei timp de o lună. : -)

(c) fotografii de Z.

Lumea lui Nică de la Humuleşti

2009-05-06T23:19:00.007+03:00

Vizita la casa părintească a lui Ion Creangă din Humuleşti a fost una dintre cele mai frumoase experienţe din acest concediu. Eram tot un zâmbet când am intrat în curtea în care se juca odinioară năzdrăvanul Nică. N-am cum să nu fiu emoţionată când vorbesc despre Creangă. Am crescut cu poveştile lui. Cu atât mai mult cu cât am trecut pragul casei sale. Casă e mult spus. Este o bojdeucă, alcătuită dintr-o încăpere micuţă unde dormeau mai multe suflete, - dovadă stau cele trei paturi din cămăruţă. Mai există o încăpere îngustă, acum goală, care probabil a fost o cămară, plus un hol micuţ. În spatele casei este o magazie. Şi cam atât. Lângă bojdeuca lui Creangă, a fost deschis "Parcul tematic Ion Creangă", cu toate personajele sale de poveste: mătuşa Mărioara, Smărăndiţa, Moş Chiorpec, capra cu trei iezi, ursul păcălit de vulpe, dar şi mâţa care zăpăcea ciucureii de la sobă. Ei, ce mai poveşti! Savuraţi imaginile cu lumea lui Nică de la Humuleşti.

(c) fotografii de Petisa

Prima gură de Moldova: Lepşa

2009-05-05T23:33:00.006+03:00

Mi s-a cerut să explic imaginile pe care le-am surprins în concediu pentru a înţelege tot omul de unde sunt frumuseţile pe care le-am fotografiat. Încep cu Lepşa, din Munţii Vrancei, pentru că a fost prima oprire. Am stat o noapte la o pensiune de trei margarete, foarte primitoare. La Lepşa ai ce vedea: munţi, dealuri, cascadă, rezervaţie naturală de 4,5 km, păstrăvărie, iar pensiunile arată foarte bine. Lepşa stă prost la drumuri şi la felul cum sunt păstrate toate aceste bogăţii naturale. Nu o să revin prea curând la Lepşa, însă cred că o dată în viaţă merită văzut acest sat. Măcar pentru natură şi aer curat.

Brumă pe iarba din curtea pensiunii "Santa Maria", într-o dimineaţă pe la ora 8.00. (foto Z.)

Un izvor de apă. Atenţie la mesajul de pe marmură.

Vreau să spun că în acest concediu (dar şi în altele) s-au lipit de noi tot felul de căţei şi pisici. Aşa că i-am şi botezat. Cel negru e Lupu, iar pe cel mic l-am numit Aurică.

Cascada Putna din Lepşa.

Căţelul Lupu e foarte blând şi a mers în spatele meu tot drumul de la pensiune până la cascadă. La întoarcere, am reuşit să-l păcălesc să se ia după un alt cuplu. (foto Z.)

Un râuleţ de munte.

Păstrăvăria din Lepşa. Apa era tulbure din cauza ploilor şi n-am reuşit să vedem păstrăvii.

(c) fotografii de Petisa

Concediul din Moldova în 72 de fotografii

2009-05-05T16:19:00.003+03:00

Probabil o să ziceţi că suntem sado-maso că ne tot ducem în concedii prin ţară. Poate aveţi dreptate, poate nu... Suntem în a doua săptămână de concediu şi acum vorbesc numai din amintiri despre prima săptămână de concediu, pe care am petrecut-o cu Z., în Moldova. Ei bine, moldovenii sunt nişte oameni extrem de săritori şi prietenoşi şi au nişte case frumoase şi îngrijite de te lasă cu gura căscată. Am început hoinăreala prin Moldova cu satul Lepşa, din Munţii Vrancei. Drumurile până acolo sunt praf, pline de gropi şi de alte capcane. Am înjurat printre dinţi şi am sperat că mai departe o să avem noroc. Şi aşa a fost. Despre Lepşa se spune că este "satul gălăţenilor", pentru că aceştia şi-au ridicat în zonă vile de toată frumuseţea, pe care le închiriază. Au ignorat un aspect: drumurile proaste şi o regiune frumoasă, cu potenţial - pădure, casacadă, rezervaţie, păşuni cât vezi cu ochii, grote - pe care au lăsat-o să pice încet-încet. Aici, am stat o noapte la pensiune (nu a vreunui gălăţean) din lemn, cu o curte plină de verdeaţă, cu balansoar şi cu o fântâniţă de decor. V-am spus: natura ne-a copleşit, ce a fost lăsat la mila omului, nu. După Lepşa, am pornit spre Piatra Neamţ, prin Târgu Secuiesc. Aici, numai vorbitori de maghiară. Un oraş cochet, cu oameni la fel de amabili. Aşa ne-am hotărât ca următorul concediu - nu cel din toamnă, pentru că atunci zburăm spre Lisabona - să îl petrecem în oraşele şi satele ungureşti, care de departe sunt cele mai îngrijite din ţara asta de români.

A urmat Piatra Neamţ. Până acum, în topul celor mai frumoase oraşe din România - şi am văzut multe - Piatra Neamţ este pe primul loc. Înconjurat de munţi, dealuri şi alte minunăţii, oraşul e foarte curat, are şi o telegondolă, iar de sus Piatra Neamţ e o minunăţie. Următoarea oprire: Cheile Bicazului. Natură: o splendoare. În staţiunea Lacul Roşu, la fel. La capitolul pensiuni: very creepy. Gheorgheni, Topliţa. Doar am admirat. Ne-am oprit la Vatra Dornei. Dacă aud pe cineva că spune cât de frumoasă este această staţiune chiar o să îl strâng de gât. O fi arătat bine acu' 15 ani, însă în urmă cu şase zile îţi venea să plângi. Nu mai insist că n-are rost. Ne-am cazat la 15 km de Vatra Dornei, la o pensiune, în satul Poiana Negri, aproape de fabrica unde se prepară laptele La Dorna. O frumuseţe. Cât vedeai cu ochii numai dealuri şi verdeaţă. Dar şi un aer numai bun de respirat. Voroneţ - albastrul nu mai este atât de albastru. Putna - la mănăstire ca la mănăstire, însă satul ne-a dat pe spate. Aici, chiar am lenevit pe o pătură, sub un cireş sălbatic.

În drum spre casă, ne-am mai oprit la Suceava, la cetate şi la mall, să mâncăm de prânz. La Târgu Neamţ, am văzut o altă cetate spectaculoasă (ruine, bineînţeles), Ozana lui Creangă, însă cam seacă, şi casa memorială a Veronicăi Micle şi pe cea a lui Ion Creangă din Humuleşti. Despre această frumoasă experienţă o să povestesc şi o să pun fotografii într-un post separat. Am încercat să spun pe scurt aventura noastră prin Moldova ( o parte din ea). Că peripeţii au fost cu duiumul.

P.S. Am uitat să menţionez un sat care mi-a plăcut foarte tare: Cacica. Atât el, cât şi mina Cacica, cu o adâncime de peste 70 de metri. Nu, n-am avut curajul să ling sarea de pe pereţi, dar am căscat gura la sculpturile din sare gri şi la broboanele sărate şi albe de pe tavan.

click pe foto pentru mai multe fotografii!

fotografii de petisa si zalex

Puşculiţa mea cu 27,4 lei

2009-04-21T22:17:00.001+03:00

M-am drogat cu aer de munte

2009-04-20T20:59:00.006+03:00

(c) fotografii de Petisa

De Paşte, am fost la Vâlcea. Vă daţi seama că n-am stat niciun pic. Am fost la pădure, pe marginea râului Olt, am fost la Voineasa, unde am tras pe nas, pe gură şi pe urechi aer curat, am cules narcise, am renunţat la regim - cel puţin pentru o perioadă - şi am căutat tot timpul iarbă verde şi copaci înfloriţi. E o vorbă la noi în familie: "A fost de vis". Păi, aşa a şi fost. Timp de trei zile am uitat de serviciu şi de Bucureşti. Mi-a fost dor doar de Mişu, pe care l-am lăsat singur acasă. Vă închipuiţi că ne-a mieunat cu trei guri şi jumătate când ne-am întors. Ne-am împăcat repede pentru că l-am hrănit bine şi l-am pupat şi mângâiat apăsat pe burtică. Ştiu că a trecut minivacanţa noastră frumoasă, dar numai veşti bune. De vineri intrăm în concediu şi ne pregătim de noi porţii de iarbă verde şi aer zdravăn de deal şi de munte.

Bun de privit, bun de mâncat

2009-04-16T22:53:00.002+03:00

Citind „Foamea” pe burta goală

2009-04-12T17:52:00.001+03:00

Sunt la serviciu şi mă plictisesc teribil. Nu ar trebui să spun asta. Ar trebui să spun că muncesc pe brânci, că am spor, că am chef. Dar nu e deloc aşa. Nu vreau să mint. Duminica la serviciu: mai bine mi-ar turna cineva smoală pe vârful bocancului meu cel negru. Aiurez. De la foame. Toată ziua mi-a fost foame. Mi-am luat la pachet o cutie de brânză proaspătă şi două felii de pâine. La serviciu, mi-am dat seama că pâinea se cam stricase. Aşa că am înghiţit cu greu brânza goală. Doar jumătate de cutie, dată pe gât cu două pahare de apă. Toată ziua m-am uitat la ceas. A trecut timpul greu, foarte greu. Şi mi-e foarte foame. Mi-am luat de la un automat o pungă cu ronţăieli, de 3 lei. Păi, chiar că de 3 lei. Că mă ustură şi limba de la ele. Aveau gust de rânced. Am mâncat jumătate de pungă. Şi tot mi-e foame. Ironic: astăzi m-am apucat să citesc cartea scriitorului norvegian Knut Hamsun, „Foamea”. Am ajuns la pagina 39. Am crezut că citind şi bând apă o să uit de foame. Nici vorbă! Mi-e foame şi mai tare. (Îmi place mult cartea, îmi aduce aminte de „Procesul” lui Kafka). Vă spun sincer. E cumplit să citeşti „Foamea” pe burta goală. Delirez. Văd în faţa ochilor numai sandvişuri de la Mac şi KFC şi pizza. M-aş mulţumi şi cu o farfurie mare cu cartofi prăjiţi, acoperiţi cu brânză rasă. Nu mai vreau să aud de salate, de brânzeturi şi lapte, de cereale. De trei săptămâni n-am mâncat nimic care să-mi ţină de foame. Numai chestii „sănătoase” de văd stele verzi în faţa ochilor. E 17.45. Sunt la serviciu de la ora 10.00. Mai am de suportat o oră. Scriu să mai uit. Mai iau o gură de apă. Grisine nu mai bag în gură că deja am bube. Mai am o jumătate de cutie de brânză, dar n-o mai vreau. O arunc la coş. Mă uit la ceas din 2 în 2 minute. Ştiu că asta nu ţine de foame. Dar o să mă răzbun în curând. Cu 2 sandvişuri zdravene şi cu o jumătate de pizza.

Knorru' şi sexu'

2009-04-08T21:26:00.006+03:00

În drum spre Casa Capşa, o fată m-a întrebat astăzi dacă n-am cinci minute pentru a completa un formular despre o supă. Nu îmi plac deloc aceste abordări, deşi dacă nu mă grăbeam cred că m-aş fi oprit pentru că domnişoara era drăguţă şi cred că nici ei nu îi făcea plăcere să pună întrebări stupide. După ce mi-am terminat treaba la Capşa, m-am întors pe acelaşi drum spre metroul de la Universitate. În colţul unei florării, erau câţiva băieţi care stăteau la pândă. M-au întrebat acelaşi lucru: dacă nu am cinci minute pentru un sondaj despre o supă şi dacă am timp să o gust. Mi-au arătat şi restaurantul. Le-am răspuns sincer că sunt răcită şi că n-am mâncat nimic. "Nu-i nimic, mâncaţi acum", s-au repezit băieţii. Au tot insistat şi până la urmă m-au convins să mă opresc pentru cinci minute. Am zis că n-o să mor dacă îi ajut cu treaba asta. Un băiat cam la vreo 18 ani avea în mână un creion şi un formular motolit, cu răspunsuri deja bifate. Nu mai spun cât s-a bucurat că eram dispusă să îi răspund la întrebări. A fost pentru prima oară când am făcut aşa ceva.

Băiatul: Câţi ani aveţi?
Eu: 29.
Băiatul: Mulţi înainte.
Eu: Mulţumesc, la fel.
Băiatul: Lucraţi în presă, în publicitate sau ceva care are legătura cu aşa ceva.
Eu: Da.
Băiatul: Păi, nu e bine. Mai bine nu spuneţi că lucraţi în domeniile acestea. Lăsăm necompletat.
Eu: Ok.
Băiatul: Sunteţi gospodină, gătiţi acasă?
Eu: Da, îmi place să cred că sunt gospodină. (în timpul acesta băiatul bifa cam ce căsuţe voia el, nicidecum ce îi spuneam eu. Dar l-am lăsat că nu mă interesa ce făcea cu formularul ăla.)
Băiatul: Folosiţi supe instant?
Eu: Nu mai folosesc.
Băiatul: Spuneţi şi dvs. că folosiţi.
Eu: Bine, atunci scrie că folosesc.
Băiatul: Ce cuburi folosiţi: Maggi sau Knorr?
Eu: Foloseam Maggi.
Băiatul: Păi trebuie să spuneţi că folosiţi Knorr.
Eu: Atunci scrie Knorr.
Băiatul: De câte ori pe săptămână folosiţi Knorr?
Eu: Păi, nu-l mai folosesc de multă vreme, v-am spus.
Băiatul: Spuneţi că îl folosiţi de 3 ori pe săptămână.
Eu: (am zâmbit) Păi scrieţi ce vreţi. (v-am spus că băiatul avea bifate răspunsurile)
Băiatul: Obişnuiţi să mâncaţi supe Knorr sau ţineţi vreun regim?
Eu: Ţin regim din motive de sănătate.
Alt băiat: Pentru că sunteţi răcită, nu?
Eu: Nu, ţin regim din alte motive.
Băiatul: Atunci nu sunteţi bună pentru acest chestionar.
Eu: Asta v-am spus şi eu la început, că nu sunt potrivită pentru astfel de formulare.

P.S. În faţa Facultăţii de Litere e un chioşc. În faţa lui, se bălăngănea un moş zdrenţăros, murdar, cu hainele curgând pe el şi beat că abia se mai ţinea pe picioare. În mâna stângă ţinea o doză de bere, nedeschisă. M-am uitat cam lung la el. Omul, fără dinţi în gură şi cu un fâş lung pe care îl târa pe asfalt, mi-a zis aşa: "Săru-mâna, domnişoară! Ehe... Ce, v-aţi schimbat sexu'?" Ă?

Pasiune pentru clovni

2009-04-04T20:26:00.004+03:00

(c) fotografii de Petisa

Am prins drag de clovni în adolescenţă. Am fost fascinată de circ şi apoi de păpuşile-clovn (am cel puţin 20). În după-amiaza aceasta, clovnul cu o fluierică în gură a împărţit baloane colorate în parcul Herăstrău. Când a văzut că-i fac poze, mi-a zâmbit cu gura vopsită până la urechi, apoi mi-a scos limba. Am zâmbit şi eu cu toţi dinţii. Nu i-am scos limba, bineînţeles. Că doar sunt o doamnă. :-)

Veveriţe, floricele şi altele

2009-04-04T20:11:00.006+03:00

(c) fotografii de Petisa şi Z.
În parcul Herăstrău, într-o sâmbătă frumoasă şi caldă. Şi memorabilă: am învăţat să merg cu bicicleta mea roz. Z. o să vă povestească pe larg despre calităţile mele de biciclistă :-). Să nu vă aşteptaţi că am căzut, pentru că n-am căzut şi nici nu cred că m-am făcut de râs. Am o singură julitură la piciorul stâng de la o frână bruscă şi trebuie să mai exersez cum să iau curba. Şi mai am o febră la picioare şi la fund!.... Dar mi-a plăcut să mă dau cu bicicleta, deşi a fost destul de stresant, fiindcă a fost cam aglomerat parcul.

Bun de văzut şi de ascultat

2009-04-01T23:24:00.003+03:00

Ce-o fi afară?

2009-04-01T22:42:00.000+03:00

Dragoste mare

2009-04-01T22:21:00.000+03:00

Când bărbatul e bucătar...

2009-03-31T22:30:00.004+03:00

(c) fotografie de Petisa

... iată ce iese. Mmmmmmm, mmmmmmmm, mmmmmmmmmmmmm, mmmmmmmmm, mmmmmmmmmmmm, mmmmmmmmmmm, mmmmmmmmmmmmm, mmmmmmmm. E vorba despre conopidă cu pesmet, la cuptor. Super deliciooooooooasă! Specialitatea lui Z. Se topeşte în gură şi mmmmmmm: ce aromă!

A încolţit hârtia

2009-03-31T22:24:00.002+03:00

(c) fotografii de Petisa

O bucată de hârtie ecologică, pe care am cules-o din revista Tabu. Numărul din martie e "verde" şi de pus la colecţie. Am udat bine această bucăţică de hârtie plină de seminţe şi am pus-o la lumină. A înmugurit în trei zile. Aştept florile. :-)

În balconul meu miroase a flori de zarzăr

2009-03-31T22:19:00.003+03:00

(c) fotografii de Petisa

În seara aceasta, am stat puţin pe balcon şi m-am uitat pe cer. Era înnorat (bunicul mi-a spus la telefon că la Vâlcea plouă). Şi am simţit un puternic miros de flori de zarzăr. Pentru moment, m-am imaginat undeva la ţară, pe o bancă, uitându-mă la stele. Dar nici în balconul meu nu e rău deloc, pentru că miroase a primăvară.

Biciclete cochete

2009-03-29T14:05:00.002+03:00

(c) fotografii de Petisa

Ne-am luat biciclete. A lui Z. a venit vineri de la Galaţi. A comandat-o pe okazii.ro. E vintage, cum spunea cineva. Preţ: 134 lei, cu tot cu taxă de curier. A mea e nouă şi e roz. N-aveau altă culoare, aşa că am luat şi roz pentru că frumoasa din imagine e mică, uşoară şi e perfectă pentru mine. A! Nu ştiu să merg cu bicicleta, dar învăţ repede. Iar săptămâna asta ies cu ea la o plimbare prin parc. Ţin-te şa că io sunt nebună după plimbări. Abia aştept concediul să le băgăm frumuşel în portbagaj şi o să le folosim pe drum de ţară. V-am zis că la sfârşitul lui aprilie avem concediu? Da!!!!!! Şi mergem două săptămâni prin Moldova. Începem cu Lepşa, unde am auzit că este aerul cel mai curat din ţară. Şi am de gând să-l trag în piept cât pot eu de tare.

Plimbare? Plimbare!

2009-03-28T21:04:00.005+02:00

O legumă şi-un pahar cu apă

2009-03-24T21:09:00.005+02:00

Z. mi-a spus ieri că vrea să mănânce sănătos şi că vrea să mai slăbească. M-a întrebat dacă sunt dispusă să îl ajut. Cum să nu, am zis, mai ales că nu mi-ar strica nici mie să-mi subţiez talia. Aseară, am fost la supermarket să căutăm ce e mai sănătos de mâncat. Am ocolit raftul cu produsele ecologice, nu pentru că n-am avea încredere, dar sunt foarte scumpe. Or fi ele sănătoase, dar să fie la ele acasă. Am luat o singură pâine, pentru mine (care îmi ajunge trei zile), am trecut cu spatele pe lângă raftul cu carne şi am zăbovit ceva la brânzeturi. Am luat vreo trei feluri de brânză şi lapte bătut. Şi cam atât cu produsele sănătoase, nu pentru că nu am mai fi vrut, Doamne fereşte, ci pentru că n-am mai avut ce să culegem de pe rafturi. Numai carne, cipsuri, dulciuri. Am luat şi un bidon cu apă. Unii spun că atunci când ţi-e foame să bei un pahar de apă că te mai umfli şi uiţi de foame. La mine, e exact invers. După ce beau apă, mi se face foame. În seara aceasta, am trecut pe la piaţă. Să trăiască cartoful nostru cel de toate zilele. De data asta, fiert că cică n-are aşa multe calorii. Am mai cumpărat varză albă, ridichi, roşii şi cam atât pentru că şi la piaţă oamenii sunt în pană de idei când vine vorba de chestii sănătoase. Toată lumea te roagă cu ridichi şi ceapă verde (grămezi întregi cât vezi cu ochii), de parcă asta am mânca toată ziua. În plus, nu ţin nici de foame. Parcă să ne facă în ciudă, tot drumul spre casă ne-a mirosit a ciorbă, a friptură şi a tocăniţă că de-abia puteam respira aer sănătos de dietă.

Un pui de omenie

2009-03-19T20:30:00.005+02:00

O să vă povestesc ce-am păţit în seara aceasta chiar dacă o să spuneţi că îmi lipseşte o doagă, chiar dacă o să spuneţi că e mai mare ruşinea ce-am făcut eu, chiar dacă, chiar dacă...

M-am tot frământat în drum spre casă, venind de la serviciu, ce să gătesc în seara aceasta folosind ce am în frigider şi ce-aş putea să cumpăr cu bani puţini. Scotocind prin buzunare şi scormonind prin portofel, au ieşit la socoteală 10 lei şi vreo câteva sute. Mai aveam bani pe card, dar culmea nu-mi aduceam aminte pinul sub nicio formă. Aşa că trebuia să mă descurc cu ce aveam prin buzunare. Am zis că un kilogram de cartofi nu e mai mult de 1,5 lei şi am tot făcut adunări şi scăderi dacă mi-or ajunge banii şi pentru o bucată de pui dezosat.

Cu barabulele a fost uşor. Am scăpat ieftin. Încercarea mare era la carne. Am intrat în alimentară, crezând că mai am 9 lei. Şi am cerut o bucată de pui dezosat, să nu depăşească 9 lei pentru că "ăştia sunt toţi banii pe care îi am la mine", i-am spus vânzătoarei. Mi-a cântărit o bucată. 11 lei. A mai cântărit una, 10 lei. A luat-o şi pe a treia, 9 lei şi 20 de bani. M-a întrebat dacă am 9 lei şi i-am răspuns că da. Când am dat să plătesc la casă, de unde 9 lei, aveam 8 lei. M-am întors spre vânzătoare şi i-am zis că nu mai cumpăr bucata de pui pentru că nu-mi ajung banii. Femeia a luat bonul, l-a rupt, a scris pe altul 8 lei şi mi-a adus bucata de pui.

Nicio clipă n-a ezitat să mă ajute să plec acasă cu puiul acela nărăvaş. Nicio clipă nu m-a privit cu dispreţ. Mi-a vorbit tot timpul cu dumneavoastră şi nu ştia cum să facă să mă scoată din încurcătură. Era o doamnă, cu D. mare, grăsuţă, cu ţâţe mari, cu mâini butucănoase, cu o privire caldă, nu ca alte vânzătoare plictisite de viaţă şi cu feţe acre de zici că acu' le-a murit cineva, cu faţa bucălată, însă foarte plăcută. Datoria de un leu o voi înapoia mâine dimineaţă, împreună cu alte mii de mulţumiri, însă ce-am învăţat eu din toată treaba asta? În afară de faptul că trebuie să memorez pinul de la card, în afară de faptul că n-ar trebui să intru în magazin dacă n-am bani suficienţi (deşi ştiu că o s-o mai fac şi altădată), am învăţat că mai există în Bucureştiul ăsta oameni, cu O. mare, care nu aruncă bucata de pui înapoi în caserolă şi apoi să-ţi râdă în nas. Ce pot să spun: "Săru-mâna, Doamnă. Doar respect!"

Cu şoricel pe cap

2009-03-19T00:23:00.003+02:00

(c) fotografie de Petisa

Încă am dubii. Nu ştiu dacă îmi place sau nu acest maimuţoi. Mi se pare urât şi în acelaşi timp drăgălaş. Totodată, nu ştiu cum să-l definesc: e căţel sau arici? Un lucru e clar: căpăţâna mare cât un dovleac e roz şi din ea se iţeşte un şoricel.

Cinci ore prin Budapesta

2009-03-16T22:54:00.016+02:00

Călătoria la Budapesta nu a fost plănuită. N-am avut timp să mă gândesc prea mult la propunerea surorii mele de a străbate ţara din Bucureşti şi până la Budapesta cu maşina (au fost 1.800 de km). N-am avut timp nici să caut pe internet ce obiective ar fi vizitat în ţara vecină. Am aruncat doar câteva haine într-un rucsac şi am plecat mai devreme de la serviciu, vineri după-amiaza. Pe la ora 17.00, eram cu Z. în maşină, în drum spre Vâlcea, să-i luăm pe soră-mea şi pe cumnate-meu spre Lugoj, la fratele lui cumnate-meu, unde aveam să înnoptăm. La ora 19.00 am pornit spre Lugoj, foarte entuziasmaţi şi dornici de aventură. Pentru că aşa urma să fie. Pe Valea Oltului a început să plouă şi la un moment s-a transformat în ninsoare. Ne cam pleoştiserăm când am văzut halal de vreme, mai ales că aveam în faţă sute de kilometri. Pe la Sibiu, ninsoarea s-a potolit. La Lugoj, am ajuns noaptea-târziu. Ne-am pupat cu rudele din Banat, am mâncat un Raffaello făcut în casă şi plăcintă cu mere şi, după câteva vorbe aruncate printre căscături, ne-am aruncat în paturi. Doar pentru patru ore. Căci, pe la 5 dimineaţa, s-a dat trezirea. La şase eram în maşină, în drum spre Ungaria.

Era pentru prima oară când ieşeam cu maşina din ţară şi a treia călătorie peste hotare. Emoţii am avut cu caru'. Am mers prin Szeget, un oraş curat, care era doar încălzirea pentru ce urma să văd la Budapesta. Să trec mai repede la subiectul Budapesta. N-am avut nevoie de GPS pentru că D., cumnate-meu, îşi făcuse temele şi a dus toată gaşca fix unde trebuia. Am rămas cu gura căscată încă de la metrou. Eu circul cu metroul în fiecare zi la Bucureşti, timp de o oră până la serviciu. Asta numai dus. Şi pot să spun că la Budapesta altul e aerul la metrou. Reclame colorate pe toţi pereţii, scaune în culori diferite în fiecare staţie, tren care vine la 2-3 minute. Deşi vagoanele nu arată ca la Tokyo, înăuntru scaunele sunt tapiţate, iar oamenii îşi găsesc un loc fără să se împingă sau să se înjure printre dinţi. Apoi, scările rulante arătau într-un anume fel, parcă desprinse din filmele SF.

La suprafaţă, am fost copleşită. Cum am dat cu ochii de lumină, mi-a ieşit în faţă Palatul Parlamentului (la noi Casa Poporului, care e o glumă în comparaţie cu dantelăria rudei din Budapesta). Am avut la dispoziţie foarte puţin timp pentru a vedea o bucată din Budapesta. Doar cinci ore. Ce să vezi mai întâi? Am luat-o uşor de-a lungul Dunării curate şi albastre, plină de vapoare, vaporaşe şi barje. Pe malul drept al Dunării, cum mergi spre Podul cu lanţuri, se vedeau numai turnuri, turnuleţe şi clădiri care împrăştiau peste tot stropi mari de istorie. În jurul meu, oameni de toate felurile: germani, mulţi italieni şi spanioli, francezi, chinezi. M-am simţit în largul meu, cu aparatul la gât şi exclamând cu voce tare ori de câte ori eram impresionată de ceva. N-am simţit niciun moment vreo privire grea din partea vreunui ungur sau a altcuiva.

Am urcat cu funicularul la Castelul Buda. Cât vedeai cu ochii muzee, sinagogi, clădiri colorate, monumente. Ungurii au cu ce să se laude şi nu contenesc să facă bani din frumuseţile lor. Un miros plăcut de zahăr ars ne-a ademenit spre o căsuţă unde era coadă. Acolo, se cocea kurtos kolac din Transilvania. Am mâncat cu două guri şi jumătate dintr-unul, pudrat cu nucă măcinată şi zahăr. Apoi, m-am zgâit după suveniruri. Am dat roată castelului Buda, am ascultat muzică simfonică şi am străbătut o străduţă pavată (asemenea Lispcaniului din Bucureşti - nu trebuie să mai spun cât de bine arăta). Înainte de plecare, am mai aruncat un ochi asupra Budapestei, cocoţată pe ziduri vechi de sute ani. Eram ruptă de picioare, însă fermecată (puţin spus) de tot ceea ce văzusem. Mi-am promis că o să revin cât de curând pentru trei-patru zile să simt cu adevărat civilizaţia şi frumuseţea unei ţări, pe care n-o am la suflet foarte tare, cu o limbă pe care n-aş putea nicicând să o învăţ, însă pentru ochi este o desfătare.

(c) fotografii de Petisa

Fasole în castron de Horezu

2009-03-11T22:36:00.005+02:00

Iahnie de fasole aburindă în castron de lut, cumpărat weekend-ul trecut de la Horezu, un orăşel de munte din judeţul Vâlcea, unde la fiecare poartă găseşti zeci de oale şi te miri ce suveniruri smălţuite. Un oraş în care aproape toţi locuitorii sunt olari din tată-n fiu. Meseria n-a dispărut şi pare să înflorească de la an la an. Z. nu s-a putut abţine şi a cumpărat trei castroane şi două căni.

Oale pentru sarmale, urcioare pentru vin, căni şi cănuţe, castroane, castronaşe, fluierici şi alte prostioare din lut.

Sus ulcica! Hai să-mi trăieşti!

Magazinele meşterilor olari sunt adevărate muzee în miniatură.

Uite şi nişte prostioare sculptate în lut... Mă întreb cine o cumpăra aşa ceva... Ele sunt drăguţe, dar numai pentru o poză.

Doi pitici de grădină. Ăştia sunt haioşi.

Ăsta micu' e tare studios!

Oalele arse prea tare nu se aruncă, ci se pun într-o căruţă pentru decor.

După părerea mea, doamna este mai mult decât o simplă muncitoare într-un atelier de olărit. Este o artistă talentată care pictează cu o migală de invidiat farfuriile smălţuite.

(c) fotografii de Petisa

Aici, o altă doamnă învârte la roata olarului şi modelează din pământ vase de toate felurile. Apoi, le pune la uscat. Credeţi-mă pe cuvânt că nu este o muncă uşoară, e nevoie de multă îndemânare şi de foarte multă dăruire. Tot respectul!

Cerul într-o picătură de ploaie

2009-03-11T22:01:00.001+02:00

De la Julieta, la mop

2009-03-10T18:02:00.004+02:00

Dacă n-aş fi avut meseria pe care o am în prezent, probabil aş fi făcut ceea ce am învăţat în facultate (restaurarea-conservarea patrimoniului). Asta s-ar traduce astfel: aş fi fost un „doctor” de oale şi ulcele la vreun muzeu şi puneam cap la cap cioburi din neolitic şi din alte culturi dispărute. Deşi mi-ar fi plăcut să fiu medic, poate şi chirurg pentru că nu leşin când văd sânge şi nici nu vomit când văd maţe p-afară. Sunt migăloasă şi îmi place treaba făcută bine. Mi-ar mai fi plăcut să fiu profesoară (de istorie, pentru că am terminat şi această specializare). N-a fost să fie pentru că m-am dus prea târziu să-mi depun dosarul pentru concurs. Şi anul următor, mi-am găsit altă slujbă, e drept, puţin mai bine plătită.

Când eram mică, visam să ajung astronaut, să zbor printre stele, cu nave spaţiale şi alte nebunii. Am citit (nu bag mâna în foc că am reţinut mare lucru) o grămadă de cărţi şi atlase cu denumiri ciudate de stele şi galaxii. În facultate, mi-aş fi dorit să ajung actriţă. În primul an, am făcut parte dintr-o trupă de teatru şi m-am pregătit pentru rolul Julieta din „Romeo şi Julieta” de Shakespeare. N-am trecut de scena cu balconul. O încercare timidă am avut şi în clasa a VIII-a când mama, după ce am bătut-o la cap multă vreme, m-a dus la directoarea unui teatru din Rm.Vâlcea. Tipa m-a pus să-mi imaginez că adun floricele şi să ţopăi în patru colţuri. Mi s-a părut atât de stupid că i-am zis că nu pot să-i imaginez floricele pentru că trebuie să le văd. M-a mai pus să recit „Căţeluş cu părul creţ” (în clasa a VIII-a). Am râs. A doua oară nu m-am mai dus la ea şi am urât actoria.

Mama şi-a dorit ca fiica ei cea mare, adică eu, să ajungă avocat. M-am dus la meditaţie la istorie cu gândul să dau la Drept. Nu m-a ţinut mult pentru că nu-mi plăcea istoria. Aşa că, am abandonat ideea de a da la Drept. Ca o ironie, am ajuns să fac patru ani de istorie, cu ultimii doi, specializare muzeologie. Experienţa cu muzeul este tristă. Imediat după ce am luat licenţa, am ajuns la Bucureşti să-mi găsesc de lucru. Am făcut o listă cu muzeele din Capitală şi am zis să le iau la rând, poate au nevoie de un restaurator-începător. Mă pricepeam la ceramică. La textile e migălos, la lemn, metal şi carte, e foarte greu. M-am oprit la Muzeul Naţional de Istorie, vizavi de CEC, unde l-am căutat pe director pentru un job (prost plătit de altfel, 2.800.000 lei). Acesta mi-a spus nonşalant că toate locurile sunt ocupate şi că „avem oamenii noştri”. Am ieşit cu coada între picioare şi mai-mai să plâng. Am renunţat să mă duc pe la alte muzee.

În urmă cu cinci ani, eu şi Z. găsiserăm un anunţ în ziar cum că au nevoie la Carrefour-ul din Grozăveşti (era în construcţie) de personal la curăţenie. Ofereau 4.000.000 de lei, plus bonuri de masă. Am făcut noi socoteala şi cum stăteam în cămin pe-atunci şi nu plăteam nimic pentru că mama lui Z. lucrează în învăţământ, ieşeam destul de bine cu banii. Am printat CV-uri şi ne-am dus la interviu. Domnul care se ocupa de treaba asta ne-a măsurat din cap până-n picioare şi ne-a zis să mai căutăm pentru că avem studii şi e păcat de noi. Ori dacă nu găsim, să venim din nou la el, că ne angajează, ne-a promis omu’ atunci. Dar dacă găsim între timp să îl anunţăm şi pe el. Între timp, am găsit, mai prost plătit ca la Carrefour, dar era ceva pentru studiile noatre. Asta ca să nu facă mama vreun atac de cord că fata ei cu două facultăţi a ajuns să dea cu mopul prin magazine. Ori eu n-aveam nicio jenă în acest sens. Căutam un loc de muncă, atât. De cinci ani, fac aceeaşi meserie. Câteodată îmi place, câteodată nu. Nu implică mop, ci aşa mai pe studiile mele, dovadă că mama este bine, sănătoasă şi cred că şi mândră de mine.

Pour les femmes...

2009-03-07T23:01:00.003+02:00

(c) fotografii de Petisa

Frank Michael - Toutes les femmes sont belles
Asculta mai multe audio Muzica »

Julio Iglesias - Vous les femmes
Asculta mai multe audio Muzica »

Mărţişor de duminică dimineaţa

2009-03-01T12:04:00.004+02:00

(c) fotografie de Petisa

Ce poate fi mai frumos să te trezeşti duminică dimineaţa şi să îl vezi pe omul pe care îl iubeşti cel mai mult intrând pe uşa de la dormitor cu o floare în braţe şi cu un mărţişor? Un moment fericit. Mulţumesc, Z.

meditaţie

2009-02-28T22:50:00.002+02:00

Chestii pestriţe

2009-02-26T22:59:00.005+02:00